Venirea pe lume a fiecărui om marchează şi apariţia unei noi individualităţi. Ne place să fie recunoscută propria noastră personalitate, dar uneori recunoaşterea personalităţii şi valorii celuilalt reprezintă o piatră de poticnire. Oamenii şi comunităţile din care fac parte au propriile lor identităţi, care îi fac recognoscibili în diverse locuri sau epoci.
 Prima organizaţie Caritas a apărut în 1897 în oraşul german Freiburg. Astăzi, pentru cea mai mare parte dintre noi de aici sau din întreaga lume ştim care este semnificaţia acestui cuvânt. Când este vorba de o nenorocire adusă de furia naturală precum valul seismic din Pacific această organizaţie a intervenit în zona afectată. La fel a fost şi în situaţia tragică provocată de furia oamenilor. Astfel, în 1972 părintele iezuit Elie Maamari a înfiinţat organizaţia Caritas a Libanului de sud pentru a alina suferinţele provocate de războiul civil.
 În ţara noastră persoane „întreprinzătoare” au încercat să exploateze în interes propriu bunul renume al Caritasului, atribuind acest nume unei iniţiative cu caracter infracţional pentru a înşela încrederea publică şi a provoca în final disperarea unor oameni.
 Diferenţa între oameni sau grupuri stă la baza începerii acţiunii caritative în biserica primară.  Într-un document de referinţă pentru Caritas, „Deus caritas est” actualul pontif, Benedict al XVI-lea scrie despre aceasta. „În Biserica de la început, într-adevăr s-a creat, în împărţirea cotidiană a bunurilor la văduve o inegalitate între grupul de limbă ebraică şi cel de limbă greacă”.
 Actualul papa vede aici punctul de început al slujirii caritative. Şi continuă acelaşi autor:”…apostolii au decis să păstreze slujirea principală şi să creeze pentru cealaltă misiune, la fel de necesară în Biserică, un grup de şapte persoane. Cu toate acestea, grupul nu trebuia să îndeplinească o simplă slujire tehnică de distribuţie: trebuiau să fie bărbaţi „plini de Duhul Sfânt şi de înţelepciune cf Fp 6,1-6”. Lucrul acesta înseamnă că slujirea pe care trebuiau să o îndeplinească era în totalitate concretă, dar în acelaşi timp era cu siguranţă şi o slujire spirituală” .
 Şi în acest fel, continuă autorul, „o dată cu formarea acestui grup al celor şapte, „diaconia”- slujirea aproapelui practicată într-o manieră comunitară şi ordonată - s-a instaurat de acum înainte în structura fundamentală a Bisericii înseşi”. Această scurtă incursiune în vremurile de la începuturile istoriei Bisericii va încerca să ne ajute la limpezirea unor lucruri; cu privire la identitatea noastră şi a unor termeni pe care îi folosim. „În acest context poate să fie folositoare referinţa la structurile juridice de la începuturile Bisericii privind slujirea carităţii. Pe la începutul secolului al IV-lea se formează în Egipt ceea ce se numeşte „diaconia; în fiecare mănăstire ea reprezintă instituţia responsabilă de ansamblul activităţilor de asistenţă, mai precis de slujirea carităţii. Încă de la început şi până la sfârşitul secolului al VI-lea se dezvoltă în Egipt o corporaţie cu deplină capacitate juridică; acesteia autorităţile civile îi încredinţează o parte din grâu pentru distribuirea publică. În Egipt, nu doar fiecare mănăstire, ci şi fiecare dieceză a ajuns să aibă diaconia sa, instituţie ce se va dezvolta apoi în Orient şi Occident. Papa Grigore cel Mare pomeneşte de diaconia de la Neapole” - am încheiat citatul din acelaşi autor.
 Aşadar Caritas, caritate, agape, diaconia iată nişte termeni cu care Benedict al XVI-lea dezvoltă o teologie a carităţii şi a slujirii caritative în comunitate. Ei ne oferă temeiul şi bucuria să constatăm că în Orient ca şi în Apus avem aceleaşi rădăcini în credinţă şi în slujirea aproapelui. Despărţirea provocată de neînţelegeri omeneşti şi care a continuat pe perioada comunistă nu a reuşit să şteargă trecutul comun.
 Astăzi, când oamenii călătoresc tot mai mult, putem constata deplasarea în masă a unor întregi comunităţi în alte ţări. Zilele trecute am auzit interviul la radio al unui preot ortodox român despre problemele comunităţii române din Londra cu privire la munca în condiţii ilegale şi altele. Astfel de comunităţi există şi se răspândesc tot mai mult. Biserica îi urmează pentru a-i sluji. În acest fel, practic, catolici, dar mai ales ortodocşi descoperim caracterul universal al creştinismului. Mobilitatea oamenilor, a comunităţilor, a intereselor care îi animă ne face pe noi cei care dorim să îi slujim, pe ierarhii noştri să găsească soluţii practice la problemele care se ivesc. Patrimoniul comun, ocaziile oferite de nevoile oamenilor, aceleaşi în ciuda confesiunilor diferite, ne face să privim cu alţi ochi diferenţele care ne separă.
În mesajul pascal de anul acesta IPS Bartolomeu Anania remarca cu temei, făcând la rându-i o incursiune în istoria sărbătorii Paştelui:

„Nu-mi propun să analizez mecanismele istorice care au dus la dezbinarea creştinilor pe tema calendarului. Amintesc doar că Biserica a stabilit o regulă încă în secolul al IV-lea, prin Sinodul Ecumenic de la Niceea, care o hotărât în unanimitate ca Paştile să fie sărbătorite în prima Duminică de după luna plină care-i urmează echinocţiului de primăvară. Aşadar, punctul fix era echinocţiul, iar calcularea acestuia i-a fost încredinţată Bisericii din Alexandria, Egiptul fiind pe atunci patria astronomiei.

 Ştiinţa astrelor însă a evoluat în timp, noile descoperiri au provocat calcule noi, în 1924 a fost adoptat calendarul gregorian, dar numai de către o parte din ţările creştine, pe când celelalte au rămas la cel iulian, şi aşa se face că tot mai des circulă întrebarea: De ce nu hotărăsc Bisericile ca Învierea Domnului să fie prăznuită de toţi creştinii la aceeaşi dată? Oare nu ar trebui să se ajungă la o înţelegere, cu atât mai mult cu cât data Paştilor nu este o problemă de dogmă, ci doar una de practică liturgică?”

Ar fi putut cineva imagina un astfel de discurs în urmă cu doar câţiva ani din partea unui înalt ierarh ortodox? Să fie doar globalizarea planetei de vină? Dar să nu ne fie teamă de acest cuvânt. Putem să o numim şi aşa. Dar îi mai putem spune mondializare sau universalizare. Oamenii au inventat termeni pentru diverse nuanţe în exprimarea unei entităţi, sau pentru a marca diferenţe de vedere. Astăzi ne apropie tot mai mult recunoaşterea afinităţilor şi a intereselor comune. Şi încheiem cu încă un citat nu fără a recunoaşte caracterul său profetic.  „Dacă, cel puţin din când în când, coincidenţele calendaristice le oferă tuturor creştinilor bucuria de a sărbători împreună Învierea Domnului, faptul în sine reprezintă garanţia că ceea ce este astăzi o excepţie, mâine poate fi regulă. Esenţial însă nu este când sărbătorim Paştile, ci cum le sărbătorim.”

Identificarea şi mărturisirea publică a unei moşteniri spirituale comune trebuie urmată de paşi în sensul slujirii comune a comunităţilor. Ştergerea tot mai accentuată a frontierelor politice provocată de integrarea în Uniunea Europeană nu însemnă sfârşitul suferinţei pentru oameni. Mai rămân mulţi dintre fraţi de credinţă catolici şi ortodocşi care trăiesc în ţări din fostul spaţiu sovietic unde guverne pseudodemocratice practică un discurs la fel de pseudocreştin pentru a manipula opinia publică. Sărăcia extremă este un alt pericol pentru ţări care au aderat la Uniune, precum România. Tuberculoza, corolarul sărăciei cunoaşte o extindere; potrivit ultimelor date statistice această maladie se află pe un curs ascendent cu 114 cazuri/100.000 locuitori în 2004 (anul ultimei evaluări). Traficul de persoane şi exploatarea sexuală a minorilor şi femeilor din Europa de est este o altă consecinţă.

De aceea putem spune ca evanghelistul că "secerişul este bogat dar lucrătorii sunt puţini”.


Caritasul din România beneficiază de experienţa organizaţională a unei reţele care s-a creat în mai bine de o sută de ani. Şi totuşi, aşa cum am arătat la început, caritatea s-a dezvoltat odată cu apariţia Bisericii în Ierusalim.

  Problemele comune care ne confruntă, ne obligă să ne unim forţele pentru rezolvarea lor. De multe ori organizaţiile creştine se află de aceeaşi parte a baricadei în probleme fundamentale pentru identitatea şi apărarea patrimoniului lor de credinţă. Să numim doar intenţiile legislative de promovare a drepturilor de adopţie pentru cuplurile homosexuale, sau îndepărtarea simbolurilor religioase în şcoli. Sunt măsuri sau intenţii care se iau în diverse colţuri ale Europei, sau şi la noi, dar care ne regăsesc uniţi în atitudini.

 Iată probleme care cer o rezolvare comună din partea organizaţiilor caritabile, indiferent de confesiune. Rezolvarea lor nu se poate face fără stabilirea unor contacte tot mai dese, fără instituţionalizarea lor, am putea adăuga. Reunirea creştinilor, un vis al lui Ioan Paul al II-lea este la doi ani de la moartea sa un lucru tot mai aproape de împlinire şi cu ajutorul celor care lucrează pe acest teren. Teologia carităţii, o combinare a practicii cu rugăciunea, poate fi asemănată cu „a fi contemplativ în acţiune” o expresie aparţinând sf Ignaţiu de Loyola. Contemplaţia, spunea Ignaţiu de Loyola, trebuie continuată de acţiune întemeiată pe iubire (caritate). Această descoperire a fost făcută într-o perioadă când Europa era contemporana unor personalităţi extrem de diverse sau controversate: Henric al VIII-lea, Maria Tudor, Jean Calvin, Martin Luther, Michelangelo sau Palestrina. Ca şi atunci putem spune că trăim în mijlocul unei derute spirituale, în ciuda unui proiect european comun.

 Un motiv în plus pentru a apăra valorile comune în cadrul unor strategii şi proiecte dezvoltate împreună spre folosul comunităţilor pe care le servim.

 Experienţa acumulată în România poate şi este relevantă pentru alte organizaţii Caritas din spaţiul estic. Desigur, calitatea de ţară membră a UE este actualmente un avantaj. Dar să nu uităm experienţa anterioară din anii care au trecut. O serie de proiecte naţionale au apărut în această perioadă. Programele SID, BACH şi în special programul de intervenţii în caz de calamităţi au asigurat o maximă vizibilitate organizaţiei noastre în ultimul timp. Ele ne-au ajutat să căpătăm o mare experienţă tehnică, umană, în relaţiile cu publicul şi autorităţile, dar şi în relaţiile cu comunitatea majoritară, ortodoxă. Experienţa noastră ne arată că aspectul instituţional al relaţiilor are o importanţă mai redusă decât în alte zone geografice.

 Organizarea de întâlniri pe diverse teme la nivel oficial trebuie continuată cu stabilirea de contacte la toate nivelurile pentru ca iniţiativele să avanseze. O cunoaştere mai bună la ambele paliere, o circulaţie mai bună a informaţiei poate să conducă la o evaluare cât mai aproape de adevăr a situaţiilor de pe teren. Pentru rezolvarea lor avem nevoie de o cunoaştere amănunţită a realităţii. Organizaţiile noastre de ambele confesiuni, comunităţile religioase locale, preoţii lor pot să aducă o contribuţie determinantă. În această ecuaţie este necesar să introducem şi factorul autoritate publică. Trebuie să fim conştienţi şi să ne asumăm adevărul că în calitate de organizaţii caritabile, demersul şi activitatea noastră ar fi cu mult mai fructuoase dacă am cunoaşte zonele cu adevărat critice ale problemelor. În urma inundaţiilor din ultimii ani am putut să vedem cât de greu este să aduni informaţii pe teren despre cele mai afectate zone, cât de dificil este uneori să colaborezi cu autorităţile tocmai pentru ca ajutorul să fie îndreptat acolo unde este mai necesar. Credem că avem multe de făcut pornind de la acest punct. Treaba pe care am făcut-o nu se opreşte aici. Faptul că suntem minoritari într-un spaţiu predominat ortodox ne îmbogăţeşte experienţa dar credem că poate împlini şi viaţa celor din jur. Întreaga noastră activitate nu urmăreşte interesul doar unui singur grup. Despre activitatea noastră dau mărturie cei care au fost asistaţi în diverse etape ale vieţii dar şi membrii diverselor noastre proiecte care sunt în număr destul de mare de confesiune ortodoxă.

 Pentru a putea dezvolta proiecte împreună sau a le dezvolta şi extinde împreună pe cele existente este deci nevoie ca informaţiile de care dispunem să fie baza unui patrimoniu pe cât se poate pus în comun, ca experienţele, standardele noastre de activitate, instrumentele noastre să fie compatibile şi cunoscute în mod reciproc. Dar dincolo de limbajul comun al specialistului este mai presus de toate de găsit un limbaj comun al carităţii.

 Rămân, putem spune ca Sf. Paul, acestea trei : credinţa, speranţa şi iubirea. Dar cea mai mare dintre ele este iubirea.” (1 Cor.13)