Perspectiva catolică asupra statului şi guvernării

 Putem să ne întrebăm în ce măsură este relevant acest subiect faţă de misiunea şi rolul Bisericii, ca o instituţie care nu este din această lume, cum singură se denumeşte. Dar temeiul preocupării pentru cotidian, pentru coordonatele spaţio temporale ni-l oferă chiar Creatorul al cărui plan Biserica sa se străduieşte să îl împlinească.
 „Am văzut asuprirea poporului Meu, care este în Egipt, şi am auzit strigătele pe care le scoate din pricina asupritorilor lui; căci îi cunosc durerile. M-am pogorât ca să-l izbăvesc din mâna Egiptenilor, şi să-l scot din ţara aceasta şi să-l duc într-o ţară bună şi întinsă, într-o ţară unde curge lapte şi miere” (Exod 3.7-8).
  Tema eliberării colective şi individuale străbate întreaga scriptură culminând cu Noul Testament.
 „şi I s-a dat cartea proorocului Isaia. Când a deschis-o, a dat peste locul unde era scris: ,,Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimes să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi, şi să vestesc anul de îndurare al Domnului.``(Lc 4,17-19)
 Desigur, Biserica în misiunea sa încă de la întemeiere a acţionat în relaţia cu evenimentele provocate de cotidian, de relaţia cu autorităţile, bazându-se pe principiile Evangheliei. În timp s-a creat şi o doctrină socială. Dar nu mai puţin adevărat este că au contat exemplele personale ale fiilor şi fiicelor sale şi bineînţeles ale pontifilor săi. Este notoriu exemplul personal al iubitului Papa Ioan Paul al II lea, care a influenţat în mod decisiv evenimentele politice din ultimele două decenii ale mileniului trecut.
 Pentru că este redată la început tema libertăţii, merită să insistăm asupra sa şi dintr-un alt punct de vedere. Acela al proprietăţii termenilor.
  Economistul american, laureat al premiului Nobel Milton Friedman, declara în cartea sa Libertate şi capitalism (1982) că „libertatea este o plantă rară şi delicată”. Tot acelaşi autor foloseşte un exemplu despre mistificarea faptelor şi noţiunilor alegând tema comunismului:„Cine poate întrezări acum (în 1982 ) vreo speranţă pentru libertatea bărbaţilor şi femeilor precum şi pentru demnitate în masiva tiranie şi despotismul care a pus stăpânire pe Rusia? Şi continuă autorul cu amară ironie:”Marx şi Engels au scris în Manifestul comunist: „proletarii nu au altceva de pierdut decât lanţurile lor”.
 Privind din perspectiva istoriei ne putem întreba retoric: cine a avut dreptate în această dispută ideologică purtată la distanţă de peste un secol. Friedman, supranumit de către apologeţii săi un Ignaţiu de Loyola al capitalismului, sau corifeii comunismului? Desigur şi unii şi alţii au adepţii lor până în ziua de azi.
 Biserica ne propune un răspuns. Zilele trecute (5 oct 2007) papa a primit în audienţă generală pe membrii Comisiei Teologice Internaţionale. Cu acest prilej papa a definit antidotul "relativismului etic". Legea naturala, a explicat Pontiful, este "norma scrisa de Creator in inima omului", care ii permite sa facă diferenţa dintre bine si rău. Dar in parte datorită "factorilor culturali şi ideologici, societatea civilă si seculară de astăzi se află într-o stare de confuzie. La rădăcina acestei tendinţe se află relativismul etic, pe care unii îl văd ca una dintre principalele condiţii pentru existenta democraţiei, deoarece ei simt că relativismul garantează toleranţa şi respectul reciproc. Dar dacă ar fi adevărată această poziţie, majoritatea în orice moment ar deveni izvorul ultim de lege, iar istoria arata ca claritate ca majorităţile pot greşi. Adevărata raţionalitate nu este garantată de consensul celor mulţi, ci doar de deschiderea raţiunii umane fata de raţiunea Creatorului si de ascultarea împreună a acestui Izvor al raţiunii noastre."
 Pentru a insista asupra importanţei legii naturale în actul decizional şi al guvernării vom continua cu un alt citat dintr-un discurs al lui Benedict al XVI lea .
„…numita lege (legea moralei naturale), căreia Apostolul Paul(Rom 2: 14-15) spunea că este scrisă în inima fiecărui om, este şi astăzi accesibilă. Legea are primul şi general principiu „să faci bine şi să eviţi răul.” Acesta este un adevăr prin a cărui evidenţă se impune imediat de la sine şi oricui. De aici decurg celelalte principii particulare care guvernează justiţia etică cu privire la drepturile şi datoriile fiecăruia”.
Aşadar actul de guvernare, precum şi deciziile de grup sau individuale pot fi evaluate de către fiecare persoană, pentru că tuturor ,aşa cum spune sf Paul ne-a fost conferit acest dar. Perspectiva Bisericii catolice asupra guvernării, dar şi asupra societăţii în general a fost dezvoltată în timp, odată cu problemele tot mai complicate pe care societatea le-a întâmpinat. Nu numai statul este supus derapajelor, aşa cum se întâmplă în societăţile totalitare. Dar chiar şi societatea civilă, prin cultivarea relativismului, sau individul uman prin exacerbarea individualismului, produc alte tensiuni.  Perspectiva Bisericii asupra politicii şi implicit asupra guvernării reiese din însăşi misiunea sa de Biserică a lui Cristos care”slujeşte împărăţia lui Dumnezeu prin răspândirea în întreaga lume a valorilor Evangheliei ca expresie a împărăţiei şi prin care ajută oamenii să accepte planul lui Dumnezeu” . Dar Biserica nu trebuie confundată cu o comunitate politică şi nu este legată de un sistem politic . Comunitatea politică şi Biserica sunt autonome şi independente una de alta în câmpurile lor de activitate şi ambele sunt „devotate servirii vocaţiei personale şi sociale ale fiinţelor umane” .
 Doctrina socială a bisericii apare structurată în enciclica „Rerum novarum” a papei Leon al XIII lea. Această doctrină care îşi are rădăcinile în Evanghelie apare într-un moment de profunde transformări sociale provocate la rândul lor de o transformare a economiei impulsionată de capital, de conflictul care apare între capital şi muncă. Este într-un fel şi o replică adresată celor care acuzau Biserica de indiferenţă pentru realităţile sociale. De altfel terenul a fost speculat după cum s-a văzut de activiştii şi promotorii comunismului.
 Dar putem spune că doctrina socială a bisericii cu privire la actul de guvernare nu este discriminatorie. În enciclica Mit Brennender Sorge (1937) privitoare la situaţia bisericii catolice în Germania în Reichul nazist, papa Pius al XI lea denunţa abuzurile cu privire la înrolarea abuzivă a copiilor în Hitlerjugend.
 Prin enciclica Divini Redemptoris, asupra ateismului comunist, papa Pius al XI lea a oferit o critică asupra comunismului, descriindu-l ca fiind „intrinsec pervers” şi a indicat căile prin care se pot corecta aceste rele, prin reînnoirea vieţii creştine, prin practica carităţii evanghelice, prin împlinirea datoriilor de justiţie atât la nivel interpersonal cât şi social în interesul binelui comun, precum şi prin instituţionalizarea grupurilor profesionale şi interprofesionale.
 Papa Pius al XII lea a condus Biserica în cea mai frământată şi mai tragică perioadă a timpurilor moderne. Una din cele mai pregnante caracteristici ale demersurilor sale o reprezintă importanţa pe care a dat-o legăturii între lege şi moralitate. El a insistat asupra legii naturale, ca esenţă a sistemului juridic ce trebuie stabilit atât la nivel naţional cât şi la nivel internaţional. Vom reveni asupra acestui aspect. O altă preocupare constantă a sa o reprezintă atenţia pe care o acordă mediilor de afaceri şi celor profesionale, care trebuie să colaboreze pentru realizarea binelui comun. „Datorită sensibilităţii şi inteligenţei cu care a intuit semnele timpurilor , papa Pius al XII lea poate fi considerat un precursor al Conciliului Vatican II şi al învăţăturilor sociale ale papilor care au urmat ”.
 Prin enciclica Pacem in terris fericitul papa Ioan al XXIII lea aduce în prim plan problema păcii într-un context dominat de proliferarea armelor nucleare din partea celor două blocuri. În plus, ea conţine una din cele mai profunde reflexii ale Bisericii asupra drepturilor; este enciclica păcii şi a demnităţii umane. Este continuat discursul, început în enciclica precedentă, Mater et magistra şi se îndreaptă pe calea începută de Leon al XIII lea. Este prima dată când se adresează „tuturor oamenilor de bunăvoinţă” care sunt chemaţi pentru o mare misiune: „să înfăptuiască prin adevăr, dreptate, iubire şi libertate noi legături în cadrul societăţii”. Pacem in terris atrage atenţia autorităţilor publice din comunitatea internaţională, chemate să ”abordeze şi să rezolve problemele cu caracter economic, social, politic şi cultural care se pun pe calea împlinirii binelui comun universal”.
 Constituţia Conciliului Vatican II Gaudium et Spes este un răspuns al Bisericii la aşteptările lumii contemporane. Ea prezintă faţa unei Biserici în care „înfloreşte un sentiment de adâncă solidaritate cu întreaga omenire şi istoria sa, ” „o Biserică aflată în acelaşi pelerinaj ca şi restul omenirii şi împărtăşeşte acelaşi destin dar care este în acelaşi timp un ferment sufletul societăţii în reînnoirea prin Cristos şi transformarea sa în familia lui Dumnezeu ”
 Un alt important document al Conciliului Vatican II în cadrul doctrinei sociale a Bisericii este Declaraţia Dignitatis Humanae în care este proclamat limpede dreptul la libertate religioasă.
 În enciclica Populorum Progressio papa Paul al VI lea proclamă:”dezvoltarea este noul nume pentru pace. Tranziţia care guvernează dezvoltarea nu se rezumă doar la dimensiuni economice sau tehnologice, dar implică pentru fiecare un plus de cultură, respectul pentru demnitatea celuilalt, recunoaşterea „binelui suprem, recunoaşterea lui Dumnezeu, autorul şi scopul acestor binecuvântări”. Dezvoltarea de care beneficiază fiecare răspunde cererilor de dreptate la o scară globală şi care garantează pacea în lume şi fac posibil un „umanism deplin”
 Papa Ioan Paul al II lea, atât de apropiat de timpurile dar şi de inimile credincioşilor dar şi ale altor oameni de alte confesiuni şi credinţe, a fost foarte prolific pe linia îmbogăţirii doctrinei sociale a Bisericii.
 Cu ocazia centenarului enciclicii Rerum novarum Ioan Paul al II lea scrie a treia sa enciclică Centesimus Annus. Reluând încă odată principiile fundamentale ale viziunii creştine cu privire la organizarea socială şi politică, care a fost tema centrală la enciclicele precedente, papa scrie : „ceea ce denumim acum ca principiu al solidarităţii… este adesea denumit de către papa Leon al XIII lea prietenie având sensul de caritate socială. Papa Paul al VI lea extinde conceptul pentru a acoperi aspectele moderne ale problemelor sociale, vorbind de civilizaţia iubirii ”. Ioan Paul al II lea demonstrează cum învăţătura socială a Bisericii se mişcă de-a lungul axei de reciprocitate între Dumnezeu şi om: recunoaşterea lui Dumnezeu în fiecare persoană şi a fiecărei persoane în Dumnezeu este condiţia unei dezvoltări umane autentice. Analiza articulată şi profundă a „noilor lucruri” şi mai ales a colapsului din 1989 a sistemului sovietic arată respectul pentru democraţie şi economia liberă în contextul unei solidarităţi indispensabile.
 Actul de guvernare, temeiul şi scopul existenţei statului, nu poate să se desfăşoare în absenţa înfăptuirii binelui comun. De aceea trebuie să aruncăm o privire succintă asupra felului în care Biserica înţelege şi defineşte acest principiu.
 Trebuie să spunem că acesta face parte dintre principiile doctrinei sociale ale bisericii pe care le amintim în continuare: principiul binelui comun, principiul destinaţiei universale a bunurilor, principiul subsidiarităţii, principiul participării, principiul solidarităţii.
 Principiul binelui comun, spre care trebuie să se îndrepte toate aspectele vieţii sociale porneşte de la demnitatea, unitatea şi egalitatea tuturor oamenilor. Potrivit sensului primar şi în sensul cel mai larg acceptat, binele comun arată ”suma tuturor condiţiilor sociale care permit oamenilor fie grupuri fie indivizi să atingă propria împlinire pe deplin şi pe căi mai uşoare.”
 Pe de altă parte este subliniată natura socială a persoanelor umane şi în consecinţă dreptul popoarelor şi al naţiunilor. În continuare este declarată responsabilitatea comunităţii politice (adică a actului de guvernare).
  „Responsabilitatea atingerii binelui comun, în afară de cea care revine persoanelor individuale, aparţine de asemenea Statului, pentru că binele comun este raţiunea pentru care există autoritatea politică” . „Statul, de fapt, trebuie să garanteze coerenţa, unitatea şi organizarea societăţii civile a cărui expresie este, cu scopul ca binele comun să poată fi realizat cu contribuţia fiecărui cetăţean. Persoanele individuale, familia, sau alte grupuri nu sunt capabile de dezvoltare deplină prin ele însele. De aici necesitatea instituţiilor politice, al căror scop este să pună la dispoziţia persoanelor bunurile materiale, culturale, morale şi spirituale. Ţelul vieţii sociale este de fapt obţinerea în mod tangibil a binelui comun”.
 Acesta este de fapt punerea în practică a principiului subsidiarităţii. Acest principiu stă la fundamentul doctrinei politice creştin democrate adoptată de o întreagă familie de partide care îşi recunosc obârşia comună în învăţătura bisericii. Esenţa doctrinei creştin democrate constă într-o armonie între interesul persoanei, şi interesul comunităţii prin acţiunea subsidiarităţii, care delegă responsabilităţile ce nu pot fi asumate de către comunitatea aflată la bază către o autoritate aflată mai sus, respectând drepturile cetăţeanului şi ale comunităţilor.
 Doctrina socială a bisericii cuprinde practic întregul câmp de activitate al vieţii umane: politica, economia, viaţa socială în ansamblul ei. Această viziune integrală este şi un instrument, foarte complex care ajută la înţelegerea mecanismelor din societatea actuală.
 Ea arată tuturor oamenilor, economişti, politicieni, diverşi specialişti sau persoane consacrate că nu putem acţiona pentru împlinirea binelui comun dacă nu punem de acord teoriile şi practicile socio economice în contextul nevoilor practice şi ale realităţilor aşa cum sunt ele.
 Doctrina Bisericii declară că persoana umană este temeiul şi scopul vieţii politice.
 Comunitatea politică îşi are originea în natura persoanelor, a căror conştiinţă „le revelează şi le porunceşte să se supună ordinii pe care Dumnezeu a întipărit-o în toate creaturile sale” o poruncă religioasă şi morală.; iar această poruncă - nu alte consideraţii de ordin extern sau material - are cea mai mare validitate în soluţionarea problemelor de viaţă ca indivizi, membri ai societăţii, la nivel statal sau internaţional.
 Biserica a încercat să înţeleagă şi a înţeles preocupările economiştilor şi ale întreprinzătorilor privaţi în căutarea eficienţei. Dar în acelaşi timp nu poate neglija nevoile aspiraţiile oamenilor. Forţa realităţilor cotidiene au arătat că mediul economic a înţeles aceste imperative. De aceea tot mai multe organizaţii economice de mare importanţă dar şi mici întreprinzători s-au raliat acestei necesităţi şi au dezvoltat o politică de colaborare cu sindicatele şi angajaţii, înţelegând că în acest fel îşi urmăresc de fapt propriul interes. Parcurgând două domenii cheie ale activităţii umane, social şi economic ajungem în miezul activităţii politice, şi la rolul statului.
 Biserica a privit întotdeauna cu interes spre problemele care ţin de înţelegerea procesului de guvernare într-o manieră care să ţină cont de natura socială a persoanei umane. „deoarece Dumnezeu i-a făcut pe oameni sociali prin natura lor, şi pentru că nici o societate nu poate să existe fără o ierarhie, care să-i determine spre realizarea binelui comun, fiecare societate civilizată trebuie să aibă o autoritate în funcţie, şi această autoritate îşi are ca sursă pe Dumnezeu ”. Autoritatea politică este deci necesară datorită responsabilităţilor care îi sunt atribuite. Autoritatea politică este şi trebuie să fie un component pozitiv şi de neînlocuit al societăţii.
 Subiectul autorităţii politice este poporul care în întregul său deţine suveranitatea. Acesta delegă în diverse forme acest exerciţiu, dar îşi păstrează prerogativa de a evalua activitatea ce a delegat-o celor însărcinaţi cu guvernarea şi de asemenea cu înlocuirea lor când aceştia nu şi-au îndeplinit misiunea în mod satisfăcător.
 Ca un corolar la dreptul de a alege, evalua şi înlocui aleşii decurge şi dreptul de a rezista în faţa abuzurilor din partea guvernanţilor.
 Recunoscând că legea naturală este temeiul şi în acelaşi timp limitează excesele legislative Biserica admite legitimitatea rezistenţei în faţa abuzurilor din partea autorităţilor dacă acestea violează în mod repetat principiile esenţiale ale legii naturale. . Sfântul Toma d’Aquino scrie că „cineva este obligat să se supună până la limita stabilită de ordine şi justiţie” . Legea naturală este deci la baza dreptului de a rezista. Există multe căi pe care poate fi exercitat acest drept. Există de asemenea multe consecinţe ale exercitării acestui drept. Rezistenţa în faţa autorităţilor este făcută să ateste validitatea unui alt mod de a vedea lucrurile, fie pentru a modifica o stare de lucruri, spre exemplu modificarea unei legi, sau pentru a schimba radical o stare de fapt. Realitatea contemporană abundă în exemple. Începând cu rezistenţa activă a demonstranţilor din decembrie 1989 în România şi în întreaga Europă de est, şi până astăzi, rezistenţa şi lupta pentru drepturi civile are o perfectă legitimitate în ochii societăţilor libere. Numai tiraniile şi regimurile despotice se baricadează în spatele vechilor principii de pe vremea războiului rece. În epoca internetului şi a telefoanelor celulare este tot mai dificil pentru aceste regimuri să îşi controleze cetăţenii. Aceste instrumente îi ajută pe oameni să se organizeze, să se mobilizeze. Zilele trecute un preot iezuit american îşi nota pe blogul său (jurnalul său de pe internet) intitulat sugestiv Comunicare şi libertate câteva impresii legate de eroismul şi spiritul de sacrificiu al călugărilor din Mianmar (Birmania) care au ieşit în stradă pentru a protesta împotriva regimului totalitar. Embargoul informaţional impus de autorităţi, nu a reuşit să înfrângă spiritul de abnegaţie, sacrificiu şi imaginaţie al unor oameni care nu au altă armă decât credinţa lor. Biserica este preocupată şi îngrijorată de orice abuz săvârşit împotriva unor persoane sau grupuri religioase sau civile de către autorităţi sau alte forţe. Publicaţiile on-line cu caracter religios ne dau aproape zilnic informaţii despre persoane religioase sau civile răpite, ucise, sau torturate în Irac sau Afganistan în Turcia sau în alte zone de conflict. De aceea fiecare persoană umană individuală trebuie să se simtă implicată şi angajată în funcţie de posibilităţile cu care a fost dotată în această misiune universală a Bisericii pentru instaurarea păcii. Este de reţinut aici şi apelul pe care papa l-a făcut catolicilor germani pentru dialogul interreligios cu musulmanii din Germania, pentru înţelegerea culturii lor religioase şi a valorilor lor. Dar preocuparea Bisericii nu se rezumă doar la aspecte care ţin de domeniul strict vizibil. Interesul pentru perspectiva omenirii ţine de multe alte lucruri în care factorii politici sunt desigur răspunzători. Să amintim problema generală a globalizării (economice, încălzirea globală, protejarea mediului). Liderii politici se simt responsabili în faţa electoratelor lor şi pentru bunăstarea propriilor popoare. Considerente electorale, sau propria miopie îi face incapabili să ia decizii care nu îi privesc direct dar care ne afectează pe toţi. În acest fel grevează asupra viitorului generaţiilor viitoare şi al pământului pe care trăim cu toţi. Este cunoscută astfel reticenţa unor state cu o dinamică economică accentuată, precum India şi China, faţă de protejarea mediului. La fel după cum pe un alt palier alte ţări deţinătoare de resurse încearcă să folosească aceste argumente pentru a influenţa politica în alte ţări. Şi într-un caz şi în altul Biserica continuă să ia atitudine.
 Libertatea religioasă revine ca un leitmotiv în acest demers global asupra doctrinei sociale. Pentru că temeiul întregii libertăţi a omului îl are libertatea de a exercita credinţa sa, legătura cu Dumnezeu. De aceea Biserica nu poate să tacă atunci când preoţii săi devin prizonieri de conştiinţă. Sunt cunoscute cazurile unor preoţi şi înalţi prelaţi care au făcut ani grei de temniţă în ţări comuniste din Asia (China, Vietnam), aşa cum a fost cazul şi membrilor clerului romano catolic, greco catolic, ortodox, sau protestant în România din anii comunismului.
 La final, pentru a recapitula, trebuie să accentuăm că Biserica nu îşi propune să se substituie celor care sunt îndreptăţiţi să ia deciziile politice. Ea este interesată de actul de guvernare şi de felul în care statul îşi face datoria faţă de cetăţenii săi, din dorinţa şi datoria de a urma planul lui Dumnezeu şi de a asocia la acest plan pe guvernanţi şi societatea civilă, care este sorgintea naturală a autorităţii civile. Biserica este chemată să ia atitudine faţă de orice derapaj sau îndepărtare voluntară de la principiile democraţiei.
În acelaşi timp Biserica îi oferă persoanei un instrument, legea morală naturală. Ea este la îndemâna oricui pentru a evalua şi a decide asupra propunerilor pe care factorii exteriori, mass-media, lumea politică, societatea în general le fac nu întotdeauna cu bune intenţii şi în interesul cetăţenilor. Din acest punct de vedere Biserica este un apărător al interesului public şi privat având ca partener autorităţile, dar nu întotdeauna, asumându-şi de multe ori o sarcină ingrată dar întotdeauna în împlinirea planului lui Dumnezeu.