|
|
Colaborare şi solidaritate într-o Europă divizată
Paradox între o Europă unită şi divizarea produsă de criza actuală
Există astăzi un paradox pe care cu toţi îl trăim în Europa, în mod mai conştient sau mai puţin conştient: pe de o parte se fac eforturi susţinute pentru ca Uniunea Europeană să fie cât mai bine asumată ca instituţie, de către toate ţările membre, iar pe de altă parte observăm şi trăim din zi în zi tot mai mult efectele crizei aşanumite „economice”. În faţa acestor două situaţii în care cu toţii ne aflăm concomitent nu putem să nu ne întrebăm spre ce deznodământ vor conduce.
Cât priveşte procesul în Uniunea Europeană observăm că se fac paşi uneori mai rapizi, alteori mai lenţi. De ceva timp face parte deja şi România din Uniunea Europeană. Acum se aşteaptă ratificarea Tratatului de la Lisabona de către toate ţările membre, tratat care printre altele să legitimeze forma juridică a Uniunii Europene, avându-se în vedere creşterea gradului de bunăstare a cetăţenilor, promovarea şi respectarea drepturilor fiecăruia, accesul liber pe piaţa muncii, respectarea demnităţii umane etc.
Dacă luăm în discuţie însă actuala criză pe care o observăm cu toţii şi de care se pomeneşte astăzi în orice mediu ne-am afla, putem vedea multe tendinţe printre care: unii sunt tentaţi să se retragă într-un spaţiu cât mai strâns pentru a-şi proteja bunurile sale, văzând chiar în deschiderea spre Europa sau spre alţii o ameninţare a bunăstării personale, alţii văd în deschiderea europeană o mare oportunitate de a se dezvolta şi de a depăşi criza.
Înţelegerea crizei
Pentru a înţelege de fapt care ar trebui să fie atitudinea sănătoasă în faţa acestui paradox, este important în primul rând să fim conştienţi despre ce tip de criză este vorba.
Criza economiei contemporane este un aspect deosebit al crizei mai generale pe care lumea o traversează astăzi. O criză profundă ( noapte profundă) . Specialiştii o numesc drept o criză structurală şi nu doar una conjuncturală.
Ce înseamnă aceasta? Care este diferenţa?
Criza conjuncturală există atunci când se schimbă echilibrele interne ale unui model de societate, fără variaţii apreciabile în infrastructura sa (instituţii fundamentale, educaţie cultură,).
O criză structurală se produce atunci când combinaţia schimbărilor ajunge să creeze o masă critică, care produce un proces de erodare a fundamentului entităţii respective. Pentru a înţelege mai bine care sunt fundamentele entităţii despre care vorbim, (ne referim la Europa), atunci trebuie să amintim familia, moştenirea şi valorile creştine, precum şi libertatea, cu consecinţa sa logică, democraţia. Toate aceste valori au fost conţinute şi apărate în instituţii precum biserica, universităţi, statul în ansamblu. Începând cu revoluţia franceză, şi continuând cu mişcările politice şi sociale care au antrenat întreaga Europă într-un proces de reconfigurare a echilibrelor interne, istoria ne oferă un şir lung de exemple de crize conjuncturale dar şi structurale. Capacitatea instituţiilor şi forţa legăturilor lor dă măsura în care ele sunt capabile să absoarbă nişte crize care aparent nu găsesc rezolvare.
Un exemplu de criză de conjunctură este cea creată de mişcările feministe din Anglia de la începutul sec XX în sprijinul acordării dreptului de vot. În ciuda violenţei mişcării, şi a întârzierii rezolvării problemei, instituţiile statului, au găsit soluţia (acordarea dreptului de vot) şi sub presiunea gravelor evenimente externe care au culminat cu primul război mondial.
Un exemplu mai apropiat de criză structurală îl constituie criza premergătoare declanşării celui de-al doilea război mondial. Ţările aliate, Franţa şi Anglia, prin guvernele lor nu au oferit exemplul solidarităţii şi sprijinul faţă de ţări mai mici şi expuse ca Austria, în primă fază, apoi Cehoslovacia şi Polonia în cele din urmă, în faţa agresiunii regimului nazist.
Şi exemplele pot continua până mai aproape de zilele noastre ( a se vedea felul în care Europa a gestionat criza structurală din fosta Iugoslavie, cu masacrele de populaţie civilă din Bosnia, Croaţia şi Kosovo).
Putem spune că în momentul actual Europa se află în plină criză structurală, o criză, nu doar economică, dar şi de identitate ( deşi Europa nu se află într-o situaţie precum invazia unei armate străine ca cea de la Poitiers, 732 (AD) când flamura verde a islamului a ajuns în mijlocul Europei).
Suntem asaltaţi de o realitate care transpare nu doar din statistici, seminarii şi conferinţe: este vizibilă cu ochiul liber. Criza socială provocată de îmbătrânirea populaţiei, de un învăţământ superior afectat de aşa-zisa corectitudine politică, este dublată de managementul tot mai necompetitiv în domeniul antreprenorial. Produsele europene fac faţă tot mai greu celor venite de pe piaţa asiatică. Dar cea mai gravă criză este cea de identitate. „Succesul” experimentului european poate fi urmărit acum pe viu în Statele Unite care sub conducerea noului său preşedinte aplică reţeta încercând să rescrie întreaga istorie a naţiunii din care face parte, negând înseşi rădăcinile creştine înscrise în constituţie. Prin ruperea parâmelor cu care era legată de istoria sa, Europa este asemenea unei corăbii care s-a desprins de la chei în timp de furtună. Vechile erori, se vor repeta la o scară mai amplă, pentru că ne-am învăţat să privim detaşat spre trecut.
Identităţile individuale ca şi cele de grup nu mai sunt raportate la un criteriu acceptat unanim, bazat pe trecutul comun, religia, istoria, tradiţia. Suntem invitaţi imperativ în numele corectitudinii politice să ne respectăm reciproc în baza relativismului, a unor sisteme de valori aflate la latitudinea unor grupuri care întemeiază religii şi mode ad-hoc. Gândirea, limbajul se pliază pe aceste curente, care creează o nouă limbă de lemn, specifică, noilor instanţe politice, noilor elite intelectuale.
Odată cu acest fenomen dizolvant apare o criză a eticii, despre care vom vorbi în continuare.
Criză de natură etică
Poate că ar trebui să pornim această lapidară incursiune prin definirea eticii cu ajutorul exemplului. Putem porni de la o experienţă prin care am trecut cu toţii în trecutul apropiat. Comunismul ne vorbea despre o etică şi echitate socialistă. relaţiile sociale şi economice între oameni erau manipulate printr-un discurs demagogic şi egalitarist în numele unei egalităţi care exista doar în documentele de partid.
Etica rezultată din confruntarea forţelor pieţei se bazează pe principiul egalităţii şanselor.
Prăbuşirea pieţelor financiare de pe Wall Street în septembrie anul trecut a produs o inflamare a discursurilor populiste în campania electorală americană ca şi în presă.
Unde se află limita maximă sau cea minimă a câştigului pe care îl poate realiza o persoană? În funcţie de doctrine sau ideologii am aflat diverse răspunsuri. Zeci de milioane de oameni au plătit cu viaţa pentru „fericirea” de a trăi într-o societate a deplinei egalităţi.
Desigur, Biserica nu îşi propune să dea un răspuns confruntării ideologice şi doctrinare între strategii diverselor direcţii în politică sau economie.
Globalizarea, pe care tot mai mulţi comentatori sau responsabili politici o invocă, face ca interdependenţele, interpătrunderile să producă mii de legături, imposibil de desfăcut, în plan economic, social, cultural. Este tot mai greu să ne imaginăm un nou zid chinezesc, o nouă cortină de fier (sau chiar o retragere în insule asemenea călugărilor celţi în faţa invadatorilor saxoni).
Recesiunea care a cuprins lumea în ultimii doi ani, a modificat şi raportul de forţe în discursul politic şi economic pe scena mondială. Astfel statul îşi arogă dreptul de a interveni în viaţa cetăţenilor prin taxe care se interpun în calea libertăţii comerţului, prin politici pro-avort, manipularea sindicatelor.
Nu trebuie neglijat rolul massmedia în manipularea opiniei publice cu privire la provocările actuale: criza resurselor naturale şi criza încălzirii globale. În acest joc politico- ideologic, mediatic, cetăţeanului îi este tot mai greu să îşi facă o opinie în lipsa unor repere etice.
Cei care îşi asumă o identitate religioasă în mediul public riscă să fie anatemizaţi sau ridiculizaţi pe scena europeană în numele corectitudinii politice, sau a laicităţii societăţii.
O altă componentă a crizei etice se află la cealaltă extremă pe scara socială. Este vorba de etica muncii, sau atitudinea faţă de muncă.
Statul asistenţei sociale a creat o stare de confort în rândul populaţiei europene, un consens între politicieni, antreprenori şi sindicate pe care globalizarea l-a făcut să se clatine. Subvenţiile generoase pentru producători, ajutoarele de şomaj, au descurajat pe mulţi tineri să îşi caute un loc de muncă. Societatea este astfel derutată.
Răspunsul la aceste provocări de natură politică, socială, economică nu poate fi împărţit pe bucăţi. Desigur, primim astfel de răspunsuri disparate, care nu pot fi asamblate articulate din cauza unor persoane, autointitulate specialişti.
Dar acest fapt se datorează unei carenţe grave în formarea lor, în cultură, provenită dintr-o pregătire precară.
Biserica oferă o viziune cuprinzătoare asupra tuturor aceste probleme. Probleme legate de criza resurselor, a felului în care sunt gestionate resursele umane nu ţin doar de resortul economic. O viziune mecanicistă asupra economiei nu poate fi suficientă.
Desigur, Biserica nu îşi propune să se substituie competenţei economiştilor, ci să propună lumii o viziune integratoare despre care este gata să dea mărturie.
Această viziune este la rândul ei o mare provocare adresată reţetelor clasicelor, de acum, reţete de apreciere individuală, bazate pe succes imediat, eficienţă după criterii restrictive, etc. După aceste criterii au fost discriminaţi mulţi oameni, care în acest mod au îngroşat numărul şomerilor.
Dar perspectiva creştină este bazată pe o relaţie personală a omului cu Dumnezeu.
De aceea ea ajută la evitarea unor erori pe care anumite curente politice le fac în numele corectării unor nedreptăţi, dar care provoacă în realitate o viciere a eticii bazate pe criterii obiective.
Perspective pozitive
Pornind de la caracterul structural al crizei prezente am remarcat impactul pe care globalizarea economică îl are asupra sa. Apoi am observat că legăturile, interacţiunile, şi interdependenţele sunt tot mai trainice, mai greu de desfăcut. Este acesta un lucru bun, sau un lucru rău?
Pentru cei egoişti, este un lucru rău. Pentru cei care cred că globalizarea are doar un singur sens, este un lucru rău. Dar cu siguranţă că nu este un lucru bun nici pentru cei care au adoptat politica bazată pe relativizarea valorilor şi acceptarea răului ca pe ceva normal (Realpolitik).
Globalizarea este în primul rând un apel la responsabilitate, la solidaritate.
Internetul care a trecut de prima sa tinereţe, a revoluţionat relaţiile între oameni, a creat noi ierarhii în economică, dar şi în politică, după cum s-a văzut la alegerile prezidenţiale din SUA, a creat reţele sociale, a devenit un pericol pentru dictaturi.
Dar este doar un instrument. Dar el ne ajută, în ciuda timpului care se comprimă tot mai mult sub povara obligaţiilor noastre cotidiene, să constatăm, aşa cum ne învaţă Biserica, despre universalitatea aspiraţiilor umane spre libertate, dreptate socială, democraţie.
Consiliul pontifical pentru comunicaţiile sociale a dat glas acestor aspiraţii valorizând avantajele acestui instrument pentru „dezvoltarea unei lumi condusă de dreptate, pace şi iubire”
Solidaritatea- semnificaţie şi valoare
O expresie a solidarităţii nu poate găsi o formulare mai fericită cred, decât cea dată într-o împrejurare festivă1 de către Ioan Paul II.
“Solidaritatea este o expresie particulară a acelui a fi aproapele care în limbajul evanghelic îl numim iubirea agape, şi care trebuie să marcheze vieţile ucenicilor lui Cristos”
Şi continuă pe aceeaşi linie:”procesul globalizării economice, deşi nu fără aspecte positive, crează noi goluri în sfera solidarităţii în Europa şi în lume. Valoarea solidarităţii se descoperă în timp de criză, poate în principal pentru că există o criză în singura experienţă care ar putea garanta obiectivul şi valoarea sa universală şi comuniunea între persoane şi popoare pe care conştiinţa vie o duce înapoi la faptul ca suntem copiii unui singur Tată, Dumnezeu care este “iubire” (1 In 4,8). În Cristos, el ne-a adus la plinirea timpurilor (cf Gal 4, 4) chemându-ne la libertatea adevărată a unei vieţi de iubire şi solidaritate.
În spiritul acestor afirmaţii necesită o angajare tot mai responsabilă pentru a se evita ca probleme grave, foametea cronică, înapoiere economică, abuzurile unor dictaturi sau regimuri opresive să conducă la situaţii necontrolabile.
Solidaritatea ca principiu social şi ca virtute morală
Să facem observaţia că solidaritatea nu este prezentă doar în religia creştină. Oamenii în aspiraţia lor religioasă au văzut în solidaritate un principiu chiar şi în religiile necreştine. De aceea Biserica a văzut în rugăciunile interreligioase valorificarea acestui principiu şi un instrument de comunicare şi prevenire a escaladării unor conflicte. Ele pot constitui o breşă în zidul ridicat de intoleranţa religioasă, extremismul în numele religiei, care a culminat cu forme extreme de violenţă în ultimii ani.
Într-o ocazie specială oferită de întâlnirea de rugăciune de la Assisi din 24 ianuarie 2002 cardinalul Francis Arinze constata că pluralitatea este o realitate. „trebuie făcute eforturi pozitive pentru a promova mai bine colaborarea între popoare cu moşteniri culturale şi religioase diferite. Acestea pot să intre în coliziune. Dar acest lucru nu trebuie să aibă loc. Omenirea trebuie să depăşească acest impact şi să promoveze armonia şi colaborarea”.
Printre provocările şi misiunile care cheamă la colaborare sunt amintite “o mai mare justiţie socială, reducerea diferenţei între săraci şi bogaţi, promovarea păcii, prevenirea războaielor, folosirea resurselor naturale, preocupările ecologice”
În baza acestei continue interdependenţe între oameni şi popoare solidaritatea “trebuie înţeleasă ca principiu social menit să determine ordinea instituţiilor” .
Într-adevăr multe din aceste instituţii naţionale, sau internaţionale poartă pecetea şi “structurile păcatului” care determină raporturile între persoane şi popoare.
Dar solidaritatea este şi o virtute morală socială întrucât se angajează în realizarea binelui comun:”toţi suntem reponsabili faţă de toţi”
Solidaritatea şi creşterea comună a oamenilor
Fiecare epocă, fiecare generaţie are un mesaj, o moştenire de transmis generaţiilor viitoare. Această conştiinţă individuală şi colectivă ne face să fim mai atenţi cu acţiunile noastre. Care ar fi marile provocări pe care ni le aduce epoca în care trăim? Dezvoltarea tehnologică alertă în epoca actuală face ca aceste provocări să fie amplificate la o scară exponenţială. Suntem confruntaţi cu pericole majore: pe de o parte împuţinarea resurselor convenţionale, pe de altă parte apariţia şi dezvoltarea unor forme de conflict purtate prin mijloace neconvenţionale, pericolul accesului la armament distrugător al unor state totalitare. Dar cel mai puternic pericol este pierderea identităţii, a moştenirii transmise de generaţiile anterioare, de fapt pierderea sensului solidarităţii cu cei care ne-au precedat şi cu cei care ne vor urma.
Suntem mereu, chiar dacă subconştient, confruntaţi ce vom transmite celor de după noi?
Iată o provocare la care trebuie să răspundem.
Solidaritatea în mesajul lui Cristos
Cea mai înaltă formă a solidarităţii o reprezintă iubirea până la sacrificiu a lui Cristos pentru omenire: „solidar cu omenirea până la moartea pe cruce”(Fil 2,8).
Solidaritatea văzută prin viaţa lui Cristos nu trebuie privită doar prin prisma sacrificiului care a încununat dragostea sa pentru omenire, ci şi prin experienţa relaţiei cu ucenicii săi, cu persoanele pe care le-a vindecat, cu cei care l-au contestat sau au conspirat împotriva sa. În pildele pe care le-a spus pentru a face înţeleasă învăţătura sa avem mereu imaginea iubirii ca formă supremă de solidaritate între oameni. Tatăl este solidar cu fiul său care greşeşte pentru că îl iubeşte ( Cf. Lc. 15). Stăpânul îşi va servi sluga credincioasă care l-a aşteptat cu făclia aprinsă, tocmai ca formă a solidarităţii supreme care este iubirea.
În Isus Cristos descoperim cine este aproapele şi de ce trebuie să-l iubim.
Venirea Sa în lume este cea mai mare provocare pe care omenirea luată în ansamblu şi fiecare luat în mod individual o primeşte pe parcursul vieţii.
De aceea orice efort îndreptat în această direcţie nu va părea niciodată exagerat în lumina iubirii lui Cristos.
Solidaritatea este viitorul Europei
„Fii şi fiicele voastre vor profeţi, bătrânii voştri vor avea vise, tinerii voştri vor avea viziuni” ( Ioel. 3,1)
1. La data de 1 septembrie 1939, rafalele de tunuri de la Westerplatte au marcat începutul celui mai sângeros conflict mondial, cu peste 60 milioane de morţi. Efortul de reconciliere care a urmat după această tragedie a condus la dezvoltarea proiectului de libertate, pace şi progres care a devenit Uniunea europeană.
Şaptezeci de ani mai târziu, delegaţi proveniţi din 29 de ţări europene s-au reunit la Gdansk pentru a celebra primele Zile sociale catolice pentru Europa. Un oraş unde lupta muncitorilor împreună cu intelectualii, care doreau să redea muncii umane deplina dimensiune umană şi socială, a deschis calea spre căderea cortinei de fier şi spre reunificarea Europei.
Reuniţi la Gdansk, intenţionând ca aceasta să fie o primă întrunire de acest fel, am reflectat asupra semnificaţiei solidarităţii şi asupra viitorului acesteia în Europa. La lumina Evangheliei şi a Magisteriului Bisericii Catolice, intenţionăm să aducem contributul nostru pentru promovarea binelui comun în Europa.
2. Credem că generaţia noastră este chemată să- şi asume din nou provocarea de a construi o strategie în favoarea binelui comun, strategie bazată pe principiul: „ Prin caritate să slujiţi unii altora” ( Gal. 5,13). Un astfel de principiu recere instituţiilor sociale respectarea spaţiului de acţiune autonomă, astfel încât fiecare persoană să-şi poată dezvolta pe deplin propriul potenţial. Aceasta recere instituţiilor noastre să fie animate de principiile solidarităţii şi al subsidiarităţii.
O astfel de strategie are nevoie de o adevărată democraţie, care poate funcţiona numai prin participarea responsabilă a tuturor. Comportamentele egoiste, utilitarismul şi materialismul trebuie să lase locul unei atitudini de întrajutorare, aşa cum ne-a demonstrat din plin actuala criză economică. Solidaritatea trebuie să fie principiul călăuzitor pentru orice acţiune economică. Demnitatea inalienabilă a vieţii umane, încă de la concepere şi până la moartea naturală, trebuie să fie respectată. La fel şi cea a străinului care bate la uşa noastră şi cea a generaţiilor viitoare.
Trăim într-o societate care a dezvoltat mult conştiinţa drepturilor individuale, până acolo încât a ajuns să pretindă că nu poartă nici o responsabilitate înafară de aceea asupra persoanei proprii. Este necesar să se recunoască faptul că solidaritatea este o datorie constitutivă pentru fiecare dintre noi şi că numai sub această condiţie drepturile nu se vor transforma în ceva arbitrar.
Nu trebuie să ne temem: solidaritatea este viitorul nostru comun. Unitatea Europei era visul unora. A devenit o speranţă pentru mulţi. Astăzi este datoria noastră de a face tot posibilul ca să continuăm să slujim obiectivului unei solidarităţi globale.
Trebuie să evităm să cădem în descurajare sau într-un nou nihilism. Este necesar să avem încredere în capacitatea fiecărei persoane de a contribui pentru a da formă unei Europe bazată pe valori.
3. Pentru noi, solidaritatea înseamnă o angajare personală şi colectivă în trei direcţii:
Solidaritate între generaţii:
- Promovarea şi protejarea familiei, întemeiată pe cuplul bărbat şi femeie, creînd condiţiile necesare pentru ca părinţii să-şi poată creşte proprii fii, îmbinând armonios viaţa de familie cu activitatea profesională;
- Implementarea unei politici comune europene pentru imigraţie şi azil, recunoscând demnitatea umană a fiecărui migrant, cu drepturile şi obligaţiile corespunzătoare, care stau la baza integrării lor;
- Reorientarea stilului nostru de viaţă şi a creşterii economice astfel încât să se reducă degradarea ecologică şi consumul de resurse naturale neregenerabile, asigurând astfel o planetă care poate să fie locuită şi de generaţiile viitoare;
Solidaritate între cetăţenii europeni:
- Plasarea economiei în serviciul tuturor, recunoscând valoarea muncii umane, în toate formele ei, remunerată sau pe bază de voluntariat; adaptarea economiei sociale de piaţă europeană la noile realităţi;
- Protecţia celor mai vulnerabili, promovarea dreptăţii sociale şi a oportunităţilor egale pentru fiecare în sânul societăţii noastre, asumând măsuri mai eficiente pentru reducerea sărăciei şi a excluderii sociale;
- Promovarea unei politici de reglementare a pieţei financiare la nivelul Uniunii europene şi susţinerea structurilor de conducere la nivel internaţional.
Solidaritate între Europa şi lume:
- Respectarea cuvântului dat faţă de ţările în curs de dezvoltare şi promovarea co- dezvoltării pentru ţările mai sărace, în special pentru Africa;
- Dezvoltarea în continuare a practicii comerţului echitabil, atât la nivel naţional cât şi european;
- Promovarea păcii şi dreptăţii, bazată pe respectarea demnităţii omului, a drepturilor umane şi în mod deosebit a libertăţii religioase.
Pentru atingerea acestor obiective este necesar să se adapteze resursele financiare ale Statelor din Uniunea europeană.
Toţi cetăţenii europeni care aderă la aceste perspective să se angajeze la nivel personal pentru realizarea lor şi să-şi asume şi responsabilităţile politice necesare la nivelele corespunzătoare.
4. Chemarea la o dezvoltare integrală a persoanelor şi popoarelor este o vocaţie care ne precede şi ne constituie. În calitate de creştini cultivăm deschiderea spre transcendent pentru a putea primi darul fraternităţii şi pentru a ne putea încredinţa Providenţei lui Dumnezeu şi a deveni astfel instrumentele sale, chiar şi în cazul în care acest lucru recere sacrificiu personal.
Europa are nevoie de bărbaţi şi femei formaţi în mod corespunzător, cu braţele deschise pentru a-l primi pe celălalt în numele lui Isus Cristos şi pentru a construi împreună relaţii şi instituţii ale solidarităţii, capabile să-i slujească pe oamenii din timpurile noastre şi având la suflet generaţiile viitoare. Dorim să continuăm să dialogăm şi să lucrăm împreună cu bărbaţii şi femeile de convingeri diferite pentru îndeplinirea binelui comun.
Pr. Egidiu Condac
Preşedinte Confederaţia Caritas România
Director Centrul Diecezan Caritas Iaşi
1MESSAGE OF THE HOLY FATHER JOHN PAUL II
TO THE CATHOLIC UNIVERSITY OF THE SACRED HEARTmesajul sf părinte Ioan Paul II adresat rectorului Universităţii Sacro Cuore, 5 mai 2000
|
|
|
