În ţara fericirii suferinţa nu are drept de cetăţenie. Trăieşte ca un imigrant ilegal. Iar oamenii care suferă, cei care au primit suferinţa în interiorul lor sunt ocoliţi, izolaţi. De la Naaman Sirianul şi până în zilele noastre medicina a făcut nenumărate progrese şi a încercat să vindece oamenii de nefericire. Dar se nasc în continuare oameni cu malformaţii, alţii îşi pierd braţe sau picioare în războaie, iar alţii provin pur şi simplu din familii nefericite din cauza dezbinărilor. Ei sunt priviţi de către semenii lor ca pe o povară, pentru că sunt consideraţi incapabili să se descurce singuri. Suferinţa este privită ca pe o greutate nesuferită. Majoritatea hotărăşte ce este normal şi ce este corect, just, în toate privinţele. Prin urmare, sunt normali cei care au două mâini şi două picioare, scriu cu mâna dreaptă şi, după caz, sunt albi, negri, sau galbeni. Orice abatere de la regulă te trimite fără drept de apel în categoria celor nefericiţi, şi deci izolaţi.
Cum poţi să comunici şi să-i salvezi pe cei nefericiţi aducându-i din ţara izolării? Cântăreţul legendar Orfeu aproape că reuşise s-o salveze pe a sa Euridice. Deşi zeul Hades i-a poruncit să meargă înainte fără să privească înapoi, legenda ne spune că el a întors capul şi a privit în urmă spre a-şi privi soţia, pierzând-o pe veci.
Această legendă îşi are tâlcul său. Ne arată că arta şi iubirea merg foarte bine împreună atunci când trebuie să slujească binele.
Fratele Rick Curry este un călugăr iezuit. Numele lui nu spune nimic deosebit. Când s-a născut în urmă cu peste şaizeci de ani, a venit pe lume numai cu un braţ. Dar asta nu l-a împiedicat să devină profesor de engleză, să îşi ia doctoratul în teatru şi să înfiinţeze un atelier de teatru pentru persoanele cu handicap fizic. Printre participanţi se află veterani ai războaielor din Irak sau din Afganistan care au rămas cu braţe sau picioare amputate.
„Viaţa imaginaţiei nu are frontiere fizice iar oamenii cu handicap fizic pot să folosească propria imaginaţie pentru a răspunde dificultăţilor vieţii” spune fratele Curry. Tot el declară că acest experiment le oferă acestor persoane o audienţă şi şansa de a intra în relaţie cu alţii şi să înceapă procesul de refacere.
New York, oraşul acestui experiment teatral este şi locul unde a avut loc tragica poveste de iubire între Tony şi Maria, doi tineri de cartier din Manhattan. Proveneau din două lumi diferite. El era alb, iar ea hispanică din Puerto Rico. Fiecare comunitate avea câte o bandă; Rachetele şi Rechinii îşi disputau supremaţia străzilor printre fluierele poliţiei. Iubirea lor într-o lume plină de prejudecăţi rasiale şi culturale a fost sfărâmată de conflictul între cele două comunităţi. Dar Leonard Bernstein a scris o muzică ce a cucerit lumea şi ne face plăcere şi astăzi s-o ascultăm şi să o privim în musicalul West Side Story.
Povestea lui Tony şi a Mariei o putem regăsi şi azi în oraşele noastre printre băieţii şi fetele de cartier.
De aceea proiectul teatral Poveste din cartieru’ Alexandru ce va fi derulat de Caritas în colaborare cu Centrul Xaverianum ne aduce speranţa că arta va aduce încă odată speranţa în sufletele unor tineri şi le dă şansa să se exprime în faţa unui public.
Lumea din care vin aceşti tineri de cartier a creat o cultură proprie. Nu ne pronunţăm asupra ei. Dar este o cultură provocată de multă nefericire. Despărţirile părinţilor, scandalurile în familie, abandonul, exemplul străzii pot să producă răni care pot să devină greu de vindecat.
Acest proiect care s-a născut din experienţa a două organizaţii cu experienţe diferite, dar complementare, este o mare încercare pentru toată lumea: pentru cei implicaţi direct, beneficiari, organizatori, pentru comunitatea locală, dar şi pentru autorităţi.