Centrul Diecezan Caritas Iasi

Cei care îl ascultau erau uimiţi de învăţătura lui, căci el învăţa ca unul care are putere (Mc 1,22).
Suntem la începutul evangheliei după sfântul Marcu. Nu ne este prezentată vreo învăţătură anume a lui Cristos ci ni se spune doar că el a intrat în sinagogă şi a început să înveţe. Apoi, Marcu remarcă un lucru deosebit: mulţimea era uluită de ceea ce spunea Cristos pentru că în mesajul său era ceva special, ceva diferit. Nu era el primul predicator pe care-l ascultau. Erau deja obişnuiţi cu discursurile teoretice ale doctorilor legii şi ale scribilor care predicau şi ei cuvântul lui Dumnezeu dar, de cele mai multe ori, doar pentru a le demonstra că sunt buni oratori şi că sunt foarte deştepţi. De aceea, discursurile lor rămâneau undeva în aer pentru că nu aveau nici un ecou în inimile oamenilor.
Nu urla, nu bătea cu pumnul în masă, nu-i ameninţa cu toată mânia lui Dumnezeu, nici nu folosea un limbaj ca să arate cât de inteligent este. Şi totuşi, discursul acestui tâmplar din Nazaret îi lasă fără cuvinte: predică acelaşi lucru dar de pe buzele sale cuvântul lui Dumnezeu capătă un sens nou, nemaiauzit. Tot ce spune el atinge inima. De unde această autoritate?
În primul rând Isus vorbeşte din proprie experienţă. A crescut în mijlocul celor care acum îl ascultă. Perioada din viaţa lui despre care evangheliile nu ne spun nimic, a fost pentru el un moment foarte important. Nebăgat în seamă de nimeni el a observat situaţia semenilor săi, a trăit ca unul dintre ei şi a împărtăşit cu ei bucuriile, durerile, suferinţele. A fost atent la tot ce se întâmpla în jurul său şi, acum, poate să le vorbească de la inimă la inimă.
Nu va căuta nici succesul, nici aplauzele oamenilor, nici bunuri trecătoare. Îşi va dedica toată viaţa omului. Va face totul pentru el. Îşi va oferi chiar şi propria viaţă pentru ca omul să se poată întoarce din nou în casa Creatorului său. Dacă citim evangheliile putem să observăm că de fiecare dată când întâlnea o persoană bolnavă o vindeca. La fel face şi în evanghelia de azi. Întâlneşte în sinagogă un om stăpânit de un duh necurat şi-l vindecă, îl eliberează. Nu trece nepăsător pe lângă cineva care are nevoie de el. Nimeni nu se îmbogăţea din ceea ce le oferea Isus dar toţi plecau liniştiţi şi senini de la el.
Mesajul este important: nu este suficient să mergem des la Biserică pentru a ne putea numi creştini. Trebuie să ne angajăm şi în a face binele, în a pune în practică învăţătura lui Cristos. Trebuie să ne schimbăm inima.
Exemplul lui Cristos ne invită şi pe noi la mici gesturi de solidaritate, la lucruri concrete şi nu doar la rugăciuni frumoase. Suntem chemaţi la o iubire directă: a da de mâncare, a da de băut, a primi, a îmbrăca, a vizita, a. îngriji. Astfel, cele mai umile gesturi ale noastre de iubire adevărată au o valoare infinită, o valoare de veşnicie.
Copilul meu plângea noaptea. M-am sculat ca să-1 mângâi şi să-1 îngrijesc. Copilul meu s-a născut cu un handicap sever. E obositor să-l îngrijesc şi mi se rupe inima când îl văd aşa. Dar voi face tot ce pot ca să simtă că-l iubesc. Mama mea bătrână nu se mai putea scula, şi am ridicat-o din pat ca să o pun pe fotoliu. Vecinii noştri aveau nevoie de prietenie, şi ne-am apropiat de ei. În parohie, o organizaţie de caritate avea nevoie de voluntari şi am acceptat această responsabilitate care îmi ia mult timp. La liturghie am auzit că, în alte părţi ale lumii, sunt încă oameni care mor de foame şi astăzi, şi am oferit şi eu ceva pentru ei, chiar dacă am rămas fără loc de muncă. Acestea nu sunt decât exemple pe care putem să le prelungim, privind la propria noastră viaţă.<,br> Să nu uităm niciodată cuvintele lui Isus: Ori de câte ori aţi făcut acestea unuia dintre aceştia mici, care sunt fraţii mei, mie mi-aţi făcut (Mt 25, 40). Viaţa noastră şi faptul de a fi creştini nu trebuie să fie două lucruri diferite. Ar trebui să fie unul şi acelaşi lucru. Nu ar trebui să fiu o persoană când merg la Biserică şi o alta când sunt afară. Trebuie să fim coerenţi cu credinţa pe care o mărturisim. Altfel, rugăciunea noastră şi faptul de a fi creştini nu înseamnă altceva decât un a fi şi eu în rând cu lumea.
În al doilea rând, Isus îi asculta pe toţi cei care veneau la el. Indiferent de necazurile şi cererile lor toţi găseau un cuvânt de mângâiere. Drama societăţii noastre de azi constă în faptul că suntem incapabili să ne deschidem şi să-i ascultăm pe cei din jurul nostru. Dăm vina pe criză, pe politicieni, pe societate. Regula de bază după care trăim este ca fiecare să se descurce cum poate. Şi astfel, fără să ne dăm seama, viaţa noastră se scurge în singurătate. Într-o zi criza se va termina, vom trăi mai bine, vom avea de toate. şi ce ne vom face dacă ne vom trezi singuri, doar cu banii noştri şi cu casa noastră frumoasă? Fără prieteni, fără vecini şi, poate şi mai grav, fără copii. Suntem creaţi pentru a primi şi a dărui iubire. Doar iubirea umple inima noastră. Lucrurile ne pot oferi doar o zi de bucurie, de satisfacţie, însă nu şi bucuria de a trăi.
În al treilea rând, Isus îi primea pe oameni cu delicateţe. Nu se răstea la ei, nu-i judeca pe nici unul, indiferent de problemele sale, nu trimitea pe nimeni în iad. Este o lecţie importantă pentru noi. Nu putem să impunem altora ideile noastre, adevărul nostru, cu scuza că vrem să fim autentici sau că noi suntem făcuţi aşa. Nu e absolut necesar să spunem tot ce gândim, dar este absolut important să gândim ceea ce spunem. Nu ne este permis să ne jignim aproapele doar pentru faptul că noi gândim diferit şi avem impresia că avem mereu dreptate. şi chiar dacă am avea dreptate, modul nostru de a spune anumite lucruri ar putea ucide pe cel de lângă noi. Dacă nu poţi să spui un lucru bun cuiva, mai degrabă rămâi tăcut.
Cristos nu l-a mântuit pe om, lăsându-l să trăiască în izolare, să rămână cu el însuşi, singur. Aceasta nu înseamnă mântuire. Din oameni fără Dumnezeu şi fără semeni, contra lui Dumnezeu şi a aproapelui, departe de Dumnezeu şi de oameni, devenim oameni ai lui Dumnezeu pentru fraţii noştri. Aceasta este mântuirea. Acesta este singurul lucru care conferă autoritate vieţii noastre creştine.

Pr. diacon Gheorghe Iordache, SVD