Harurile Paştelui sunt foarte mari şi nenumărate. De aceea, în timpul pascal până la Rusalii Biserica ne dă posibilitatea de a le primi, de a le trăi, de a medita şi mai ales de a deveni „slujitori ai învierii” prin trăirea sacramentală şi liturgică cu Isus cel înviat. O perioadă duminica a doua a Paştelui era numită „duminica albă” căci cei botezaţi şi marii păcătoşi reconciliaţi se bucurau din nou de a fi cu Dumnezeu îmbrăcaţi în haine albe – hainele inocenţei. Întrucât în această duminică este prezentată intervenţia lui Isus care-l ajută pe apostolul Toma să treacă de la necredinţă la credinţă, mai este numită şi „duminica Tomei”. Marele papă Ioan Paul al doilea, care astăzi este beatificat, din anul 2000, i-a dat acestei duminici titlul de „Duminica Divinei Îndurări” căci darul păcii, darul Spiritului Sfânt, darul reînnoirii credinţei, ce sunt oferite prin învierea lui Isus, toate vorbesc de un Dumnezeu foarte milostiv.
Aşadar, prima invitaţie a acestei duminici este ca trăind Paştele să căutăm harurile milostivului Dumnezeu. Grandiosul papă Ioan Paul al II-lea afirma că nu ne rămâne decât să ne abandonăm harului şi să avem umilinţa de a ne încredinţa Milostivirii lui Dumnezeu, care în Isus, de pe cruce, a spus: Tată iartă-i că nu ştiu ce fac”. Este o soluţie pentru a scăpa de nefericirea profundă pe care poate nici nu îndrăznim să o mărturisim; de a ne simţi cu „aripi”, dar a ne da seama că sunt legate de păcat. Harul ne dă şansa ca noi păcătoşii deşi suntem slabi să-l căutăm pe Cristos ca să auzim şi noi ce i-a spus tâlharului cel bun: Astăzi vei fi cu mine în Paradis”.
Isus care nu i-a cerut cont lui Petru că l-a tăgăduit de trei ori, care nu i-a certat pe cei care l-au părăsit în momentul crucii, care l-a ajutat pe Toma să treacă de la declaraţia „dacă nu voi vedea … nu voi crede” la exclamaţia „Domnul meu şi Dumnezeul meu”, ne aminteşte că este capabil să iubească pe cei slabi şi păcătoşi şi să-i ajute pe cei care-l cheamă în ajutor. Încurajaţi de Isus să declarăm şi noi: Domnul meu şi Dumnezeul meu!
Iar această declaraţie să o transformăm în viaţă aşa cum ne învaţă un alt papă admirabil, Paul al VI-lea, de pioasă amintire, care explică faptul că dacă recunoaştem milostivirea lui Dumnezeu avem şansa de a fi mai buni: Trăim în condiţii mai bune decât cei care în încercările vieţii sunt lipsiţi de lumina evanghelică. Cu ajutorul ei noi putem privi panorama lumii şi a vieţii cu o uimire plină de fericire şi să ne bucurăm de ceea ce existenţa ne-a rezervat chiar în încercările în care ea abundă, căci ştim că Dumnezeu le cunoaşte şi le răsplăteşte. Un creştin care crede poate avea şi în suferinţe o seninătate recunoscătoare şi înţeleaptă. Creştinul este un norocos.
Adevăratul creştin ştie că are şi a găsit motivaţiile bunătăţii lui Dumnezeu în orice eveniment, în orice cadru al istoriei şi al experienţei; el ştie că Domnul „le îndreaptă toate spre bine celor care îl iubesc pe Dumnezeu, adică celor care sunt chemaţi după planul lui” (Rom 8,28). Creştinul trebuie să dea mereu o mărturie despre o spiritualitate superioară, despre o bucurie pe care o are datorită lui Isus Cristos. Astăzi această atitudine a unui suflet plin de vigoare şi de bucurie se va răspândi chiar şi printre creştinii moderni. Ei pot fi mai dezinvolţi, mai veseli. Ei pot avea o bucurie care nu are de a face cu aşa zisele veselii ale lumii, care sunt iluzii - deziluzii şi care sunt mult diferite de bucuria lui Cristos. Sunt atâţia care ştiu că bucuria noastră interioară şi propria noastră exteriorizare sunt de la Cristos cel Înviat.
Datorită acestei divine îndurări a lui Dumnezeu putem declara cu multă convingere: Îi aparţin lui Cristos înviat şi numai el este bucuria mea. O bucurie care mă face să nu lipsesc în nici o zi de la rugăciune, de la Sfânta Împărtăşanie şi de la iubirea faţă de toţi; o bucurie care nu mai devine „oboseală” nici când dăruieşte şi nici când primeşte.

Pr. dr. Alois Hîrja