Lecturile şi sărbătoarea de astăzi ne amintesc momentul de după învierea lui Cristos, când s-a întâlnit pentru ultima dată în mod vizibil cu apostolii şi ucenicii lui pe Muntele Măslinilor. Apoi Isus s-a urcat la cer. Dar unde este acest cer? Unde îl pot găsi pe Cristos astăzi? Unde pot vorbi cu el? De această întâlnire depinde fericirea şi libertatea creştină.
Unii oameni cred că cerul la care Cristos a plecat este foarte departe. Între pământul pe care trăim şi cerul unde Isus s-a urcat, ar fi o distanţă mare. Cerul şi pământul sunt două lucruri complet diferite, aflate la distanţă, în realităţi diferite. În această situaţie, pentru cei care doresc să-l întâlnească pe Cristos, există doar două posibilităţi: fie să aştepte moartea sau să aştepte până va veni din nou pe pământ (şi era cât pe ce să asistăm la această venire, dacă ne luăm după ultimile „profeţii”).
Aceşti oameni trec prin dureroase încercări. Pe de o parte, tânjesc după întâlnirea cu Cristos, în pământul promis, realitate în care nu există nici o suferinţă, în care nu există decât bucurie şi fericire, pe de altă parte, trebuie să fie pe pământ, trebuie să se confrunte cu toate la câte este supusă viaţa umană.
Trebuie să fie clar că aceasta este o greşeală, pentru că Cristos, care în mod evident s-a înălţat la dreapta Tatălui, a declarat: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii”. A stat cu noi şi poate fi încă întâlnit pe pământ. El a încetat să apară, nu-l poţi atinge şi nu poţi pune de getul în rănile sale aşa cum a făcut Sf. Toma. El a părăsit această formă de prezenţă pentru că a vrut să fie prezent pentru mii şi milioane de oameni şi această prezenţă pământească a fost rezervată pentru cei puţini. A încetat să se manifeste într-o formă vizibilă, dar el a rămas cu noi.
Există un al doilea grup de creştini care şi-au dat foarte serios silinţa să analizeze ultima afirmaţie a lui Cristos: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii”. Ei îl descoperă pe Cristos în tot ceea ce îi înconjoară şi în situaţiile cu care se confruntă. Nu numai în Euharistie şi în Biserică, dar ei L-au descoperit în frumuseţea naturii, în flori, care acum ne încântă, în păsări, în frunzele noi care reapar în mod miraculos în fiecare an în copaci. Îl descoperă pe Cristos în zâmbetul unui copil mic şi în mama iubitoare alături de copilul ei. Îl descoperă pe Cristos în fiecare prietenie umană, în fiecare faptă bună, în fiecare suferinţă, în fiecare situaţie în care sunt.
Secretul unei astfel de vieţi religioase constă în faptul că aceşti oameni nu sunt în căutarea unui cer departe de pământ, nu caută fericirea numai după moarte. Ei descoperă cerul, mai aproape chiar decât pământul. Pământul este sub picioarele noastre, dar cerul este mai aproape, pentru că este – poate fi – în inima noastră. Ideea este de a-l vedea pe Cristos acolo. El este în inima oricărui om. Există doar un nor „lumesc”, norul diferitelor defecte umane, dependenţe şi al păcatului. În cazul în care putem muta acest nor, îl vom descoperi pe Cristos în mijlocul nostru, nu va trebui căutat departe, şi apoi vom merge cu el prin viaţă şi vom fi fericiţi, indiferent în ce situaţie ne-am afla.
Să-l rugăm pe Cristos, pe care îl întâlnim în Euharistie, să ne ajute să descoperim cerul (fericirea care ne aşteaptă) în inima noastră, să ne ajute să risipim norii care îl acoperă şi astfel să descoperim adevărata fericire, pe care o putem trăi deja aici pe pământ.
Totodată, sărbătoarea de astăzi, ne deschide spre libertate. Dacă am înţelege mai bine misterul acesteia, bisericile ar fi pline. Că ele sunt goale, este semnul puţinei credinţe cu privire la misterele credinţei noastre. Puţini vin să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru drumul deschis către adevărata libertate.
Dacă am analiza atent viaţa noastră prezentă, am observa că suntem foarte limitaţi şi înrobiţi. Limitaţi de suma de bani din buzunarul nostru, de ambientul politic, economic sau social. Limitaţi din cauza găurii din ozonul şi de aerul poluat din atmosferă, limitaţi de bacteriile nocive din castraveţi, de puterile naturii, de un număr limitat de ani de trăit. Nu mai vorbim de boli şi noile pericole descoperite cauzate de telefonul mobil. Şi totuşi, în inima omului este o dorinţă mare de libertate deplină. Iar Cristos înălţat astăzi la cer, la Tatăl, nu este condiţionat de aceste limitări umane, decât în măsura în care el şi le asumă, căci în mod liber s-a întrupat şi a murit, dar apoi ne-a eliberat prin învierea sa, iar prin înălţarea Sa ne-a arătat direcţia spre libertate, spre fericire.
Aşadar temporalitatea nu este o închisoare, o viaţă uneori inconfortabilă, cum ar fi poate un cărucior, pe care stă omul olog, cum ar fi patul unui om foarte bolnav care aşteaptă pe cineva să-l îngrijească. Cristos ne deschide o cale şi ne învaţă să utilizăm toate constrângerile în dezvoltarea propriei credinţe şi să ajungem la maturitatea ei. Creştinismul este nu numai bucuria de aşteptarea libertăţii, dar bucuria de a trăi liber în fiecare zi. Să-i mulţumim lui Cristos astăzi, atât pentru faptul că ne deschide calea spre o lume de libertate adevărată dar şi pentru faptul că putem trăi ca şi el toate aceste limitări, ştiind că ele formează de fapt inima noastră, viaţa noastră, îndreptând-o spre sine.
Nu există în lume doi oameni identici. Toată lumea este o capodoperă unică care trebuie să-l glorifice pe Dumnezeu în mod liber. Să-i aducem în această zi mulţumire lui Dumnezeu pentru că ne-a învăţat în limitările pământeşti să ne formăm inimile noastre spre libertatea adevărată. Amin.

Pr. Gabriel Bucur