Centrul Diecezan Caritas Iasi

Evanghelia duminicii de astãzi am putea spune cã încheie ultimele patru duminici din timpul de peste an în care am ascultat învãţãtura lui Cristos expusã în mod concret în sensul modului de a acţiona în anumite circumstanţe din viaţa noastrã: „Voi sunteţi sarea pãmântului”, „Nu puteţi sluji la doi stãpâni”, „Iubiţi pe duşmanii voştri”, „Cine se cãsãtoreşte cu o femeie divorţatã sãvârşeşte adulter, „Aţi auzit cã s-a spus celor din vechime; eu însã vã spun”, „Fericiţi cei sãraci cu Duhul”, „Dacã mâna ta te duce la pãcat, tai-o”. Chiar dacã anumite expresii par cuvinte „grele” cãrora nu putem sã le dãm curs în mod literal şi nu putem sã nu acţionãm ca atare spunând cã Isus exagereazã. Însã trebuie sã extragem gravitatea cuvintelor lui Isus care cere un radicalism total în ceea ce priveşte împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, în fidelitatea faţã de voinţa Sa, care trebuie sã fie mai presus chiar decât viaţa noastrã.
Începutul Evangheliei de astãzi continuã în aceeaşi notã: „Nu oricine îmi spune Doamne, Doamne va intra în Împãrãţia cerurilor”, dar partea a doua finalizeazã toate aceste avertismente ale lui Cristos rezumate şi mai sus şi le dã o conotaţie care sã arate cã împreunã, toate acestea de fapt realizeazã în persoana concretã finalitatea creaţiei omului pe pãmânt: caracterul complet spiritual care sã ne conducã la fericirea deplinã în Casa Tatãlui. Iar imaginea folositã de Isus este cât se poate de cunoscutã, chiar dacã astãzi nu ne mai construim singuri casele. Dar avem în faţa ochilor mereu case sau clădiri de locuit care se construiesc la tot pasul, şi din nefericire avem şi imaginea atâtor case care se distrug la inundaţii în fiecare an. În acest sens înţelegem, cred fiecare dintre noi, cât de importantã este temelia casei, locul pe care este construitã. Cu cât mai solid este, cu atât mai temeinicã va fi construcţia: casa pe stâncã casa pe nisip.
Vedem astfel cã de fapt Isus trãieşte concret în umanitatea noastrã şi dacã spuneam mai sus cã „Isus exagereazã”, de fapt nu face decât sã ne conducã la o fidelitate maximã faţã de voinţa lui Dumnezeu exprimatã în cele 10 porunci. Iar prima lecturã de astãzi nu face decât sã întăreascã cuvântul lui Isus din Evanghelia: „Astãzi vã pun în faţã ca sã alegeţi binecuvântarea sau blestemul: binecuvântarea, dacã veţi asculta de poruncile Domnului Dumnezeului vostru, pe care vi le dau astãzi; blestemul, dacã vã veţi abate de la calea pe care v-o arãt eu astãzi”. Oare suntem fideli acestei voinţe? Sau: ce e atât de grav daca întârzii la Sfânta Liturghie, sau: cã ne înţepãm zilnic în familie, sau cã mai spun câte o minciunicã, sau..., sau... şi fãrã sã ne dãm seama transformãm voinţa lui Dumnezeu în voinţa noastrã.
Dar fãrã o respectare fidelã a voinţei lui Dumnezeu, nu putem vorbi de credinţã, chiar dacã ne propunem sã fim sfinţi, dar „mã enerveazã vecinul cã scuturã pãtura pe geam”... Ne propunem ţinte mari, dar uitãm cã la acestea se ajunge cu paşi mici.
În aceeaşi „capcanã” de fapt au cãzut şi fariseii şi cãrturarii care l-au acuzat şi condamnat pe Isus la moarte. şi acestora, dar şi nouã, se adreseazã lectura a doua de astãzi a Sfântului Apostol Paul cãtre romani, care umple contextul evangheliei ‚şi primei lecturi arãtând izvorul la care trebuie sã ne raportãm mereu în construirea sfinţeniei templului sufletului nostru: Cuvântul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru. În ciuda faptului cã suntem persoane slabe şi uitãm deseori de voinţa lui Dumnezeu, doar prin credinţa în Isus exprimatã în împlinirea voinţei Tatãlui putem cu adevãrat izbândi.
Sã luptãm aşadar mereu pentru desãvârşirea casei noastre spirituale, lãsând mai mult spaţiu harului lui Dumnezeu, lucrãrii Duhului Sfânt în viaţa noastrã, sã luãm în serios şi sã le împlinim cât mai fidel în viaţa noastrã. ştiţi despre concursul care s-a dat între broaşte: excaladarea unui turn foarte înalt. Învingãtoarea avea sã cãştige premiul cel mare. Spectatorii încercau sã încurajeze, dar abandonul multora dintre ele şi traseul greu au condus la o singurã soluţie: nu vor reuşi. Totuşi erau cateva care nu se dãdeau bãtute. Încet, încet însã au abandonat una câte una: Doar una dintre ele înainta cu încredere în ciuda cuvintelor „Nu, nu va reuşi”... ajunsã însã la final, a fost întrebatã cum de a reuşit, însã ea nu rãspundea nimic... şi-au dat seama atunci cã este surdã şi de aceea descurajãrile nu au fãcut-o sã abandoneze.
Vom reuşi şi noi în lucrarea noastrã spiritualã dacã vom fi surzi la glasul lumii care ne zice cã nu se poate. Se poate, dar trebuie sã-l avem pe Dumnezeu şi cuvântul sãu aproape: „Poruncile pe care vi le dau, puneţi-le în inima voastrã, în sufletul vostru; legaţi-le la încheietura mâinii ca pe un semn, purtaţi-le ca pe o podoabã pe fruntea voastrã” (prima lecturã).

Bagriel Bucur