Centrul Diecezan Caritas Iasi

DUMINICA a 7-a a Paştelor

„Nu vă voi lăsa orfani, spune Domnul; eu mă duc şi vin iar la voi, şi inima voastră se va bucura” (In.14,18).
A fi orfan de mamă, de tată sau de amândoi, este un handicap social dureros.
Chiar dacă societatea, prin instituţii abilitate, vine în ajutorul orfanilor, cu greu se poate înlocui legătura intimă dintre părinţi şi copii.
Dacă în ordinea naturală este aşa, în cea supranaturală, lipsa filiaţiei divine, acordate prin har, ar fi cu mult mai dureroasă.
Isus, învăţătorul dumnezeiesc al apostolilor, le-a făcut cunoscută această filiaţie, la începuturile activităţii sale publice, când le-a oferit rugăciunea „Tatăl nostru” ( Mt.6,9-14; Lc.11,2-4 ), dar şi în alte multe împrejurări.
Pe măsură ce se apropie de capătul vieţii sale pământeşti, Isus, declarând intimitatea sa cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, îi asigură pe ucenici că vor avea parte şi ei de această intimitate.
Sfântul apostol şi evanghelist Ioan, relatând auto-definirea lui Isus, în contextul nedumeririi lui Toma („Doamne, nu ştim unde te duci, cum am putea şti calea”), „Eu sunt calea adevărul şi viaţa!”( 14,5-6), continuă destăinuirea intimităţii supranaturale, promiţându-le pe Duhul Sfânt: „Nu vă voi lăsa orfani. Voi veni la voi…Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care îl va trimite Tatăl în numele meu, vă va învăţa toate şi vă va aminti toate câte vi le-am spus eu” ( In.14,18.24 ).
Duminica a 7-a a Sfintelor Paşti, ultima înainte de Solemnitatea Rusaliilor, vrea să fie o sinteză a operei răscumpărătoare a lui Isus, încheiată cu „preamărirea” Fiului, strâns legată de aceea a Tatălui.
Textul evanghelic ( In.17,1-11a ) face parte din cuprinzătoarea şi profunda rugăciune a lui Isus, redată de evanghelist în întreg capitolul al 17-lea: Fiul este trimis de Tatăl în lume, „cu putere asupra fiecărui om, ca el să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care i-a încredinţat lui” (v.2). Versetul al 3-lea este o definiţie explicativă, succintă, a vieţii adevărate, veşnice: „ Aceasta este viaţa veşnică, să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Cristos pe care l-ai trimis”. Este tocmai opera de evanghelizare încredinţată de Isus apostolilor, în frunte cu Petru, piatra de credinţă pe care a voit să „zidească Biserica sa, împreună cu cheile împărăţiei cerurilor” ( Mt.16,18-19 ). Isus îi spune Tatălui că a făcut cunoscut numele său oamenilor din lume, care au primit şi păstrat cuvintele încredinţate. Se roagă pentru ei şi e preamărit de aceştia. Deşi Fiul se întoarce la Tatăl, primitorii şi trăitorii cuvântului dumnezeiesc sunt în lume.
În lectura a 2-a, din prima scrisoare a sfântului Petru ( 4,13-16 ), apostolul îi îndeamnă pe creştini să se bucure dacă au parte de pătimirile lui Cristos, „ocări pentru numele lui Cristos”, asigurându-i că „Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu, se odihneşte asupra voastră” ( v.14 ). O identificare încurajatoare cu ascultarea lui Isus faţă de Tatăl, până la moartea pe cruce, la înviere şi la preamărirea definitivă. Aşadar, la slava cerească se ajunge prin crucea mântuitoare, pe urmele blândului şi smeritului Mântuitor.
În prima lectură, din Faptele Apostolilor ( 1,12-14 ), sfântul evanghelist Luca ne face cunoscut ce au făcut cei care au asistat la înălţarea lui Isus la cer, de pe Muntele Măslinilor. Aceştia s-au întors la Ierusalim, unde, „intrând în cetate, au urcat în încăperea de sus ( în Cenacol , sala Cinei de Taină)”. Evanghelistul îi menţionează nominal pe cei 11 apostoli, pe mama lui Isus, Maria, femeile evlavioase şi rude de ale Mântuitorului ( v.13). Este vrednică de luat în seamă sublinierea făcută de evanghelistul Luca: „Toţi stăruiau într-un cuget în rugăciune” (v.14a), în aşteptarea momentului epocal, al coborârii Duhului Sfânt, ca dată de naştere a Bisericii creştine, atitudine ideală pentru primirea Duhului Sfinţitor al sufletelor noastre.
Cu mare bucurie putem spune cu psalmistul: R. Cred că voi vedea bunătatea Domnului în împărăţia celor vii.
Domnul este lumina şi mântuirea mea, de cine mă voi teme ?
Domnul este apărătorul vieţii mele, în faţa cui voi tremura ? R.
Un lucru cer de la Domnul, şi îl doresc fierbinte: să locuiesc în casa Domnului, până la sfârşitul vieţii mele, ca să mă bucur de frumuseţea Domnului şi să privesc la templul lui. R.
Ascultă-mi, Doamne, glasul când te chem, ai milă de mine şi ascultă-mă!
Prin glasul inimii îmi şopteşti: Caută faţa mea! R. ( Ps.26 ).

P.A.Despinescu