|
|
Duminica a XV-a
Cuvântul este chiar lângă tine, pe buzele tale şi în inima ta, ca tu să-l poţi împlini. (Dt 30,14)
Ştim din Vechiul Testament (şi prima lectură de azi ne reaminteşte acest lucru) că era, încă de pe atunci, clară ideea că iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni precede iubirea oamenilor faţă de fraţi. Dumnezeu este cel care iubeşte mai întâi şi în această iubire a sa, iubirea faţă de aproapele îşi găseşte izvorul şi unitatea de măsură.
Moise (conform Cărţii Deuteronomului) aminteşte poporului ales învăţăturile esenţiale pe care i le-a oferit (în numele lui Iahve). El afirmă (printre altele) că porunca / legea / cuvântul lui Dumnezeu este aproape de noi nu doar în sensul că e uşor de atins, de cunoscut, dar mai ales în sensul că este în sintonie cu aspiraţiile, cu dorinţele profunde ale omului.
Fragmentul evanghelic reia şi explică acestă poruncă: „Să-l iubeşti pe Domnul din toată inima ta, din tot sufletul, din toată puterea, din tot cugetul tău” (Lc 10,27). Privind importanţa primatului iubirii faţă de Dumnezeu, ni se pare că acesta acaparează toată fiinţa noastră, toată viaţa noastră. Este aproape ca un exclusivism. Totuşi, Mântuitorul ne explică faptul că numai în dragostea faţă de Dumnezeu aflăm adevărata noastră libertate şi iniţativa iubirii aproapelui ne aparţine, nu devine impunere, ci suscită în noi entuziasm şi dorinţă de slujire.
Cărturarul (despre care ne vorbeşte sfântul evanghelist Luca), dorind să dea de înţeles că problema pe care o ridică el este complexă şi absolut justificată, îl întreabă pe Isus: „Şi cine este aproapele meu?” (Lc 10,29) Iar Isus iî răspunde (şi lasă acest răspuns pentru toate generaţiile) printr-o parabolă magnifică: parabola samariteanului milostiv. Faptul că preotul (evreu!) şi levitul trec pe lângă rănit nu trebuie interpretat ca lipsă de interes, indiferenţă. Mai curând, trebuie văzută aici dorinţa (prea rigoristă) de împlinire a legilor iudaice referitoare la puritate/impuritate. Totuşi, de aici, Mântuitorul vrea să învăţăm că, dacă aducem (şi trebuie să aducem) cult lui Dumnezeu, acesta nu trebuie să fie în dauna iubirii.
Al doilea fapt care ne atrage atenţia este acela că Isus alege ca tipar al celui care îl iubeşte (îl îngrijeşte) pe aproapele său pe un samaritean. Mântuitorul ne învaţă, aici, că nu apartenenţa la un neam, la un grup religios, la o anumită tagmă face pe cineva să devină un model de urmat, ci cel care acţionează pur şi simplu: se opreşte din drumul său, îl ajută, îl ingrijeşte, se preocupă pentru el, îi oferă tot ce poate din ceea ce are la el (chiar dacă din dialogul cu hangiul ne dăm seama că nu era numai decât bogat, căci a promis că îi va mai da ceva bani cînd se va întoarce). Iată cum iubirea faţă de Dumnezeu urmată de iubirea faţă de aproapele este zugrăvită prin fapte concrete, nu sunt doar concepte, idei, idealuri.
Recentele inundaţii şi revărsări ale apelor din zona Moldovei ne pot ajuta să înţelegem ideea pe care Isus o prezintă acelui cărturar. Zilele trecute am văzut la un program de ştiri cum românii din toate colţurile ţării s-au mobilizat pentru a-i ajuta pe sinistraţi cu ceea ce poate fiecare (bani, alimente, îmbrăcăminte şi chiar cu muncă). Întrebaţi de reporteri de ce îi ajută pe acei oameni pentru că nu-i cunosc, nu ştiu ce fel de persoane sunt (dacă merită să fie ajutaţi, dacă pot să se descurce singuri, dacă sunt gospodari, harnici, cinstiţi etc), voluntarii au răspuns că nu contează ce fel de oameni sunt sinistraţii pentru ei, ci ce fel de fraţi/români sunt ei (voluntarii) pentru sinistraţi.
Cu aceeaşi surprindere se încheie parabola prezentată de Isus: „Care din cei trei a fost aproapele celui căzut în mâinile tâlharilor?” (Lc 10, 37). Problema nu se pune, deci, a cunoaşte pe cel căzut în mâinile tâlharilor acestei lumi, ci important este a te face aproapele celui căzut în mâna tâlharilor. A ieşi din noi înşine, din egoism şi autosuficienţă, pentru a-i vedea pe cei din jurul nostru (de mai aproape sau de mai departe) fraţi, egali, creaturi asemănătoare, nu adversari, duşmani sau indiferenţi.
Cei care aparent ridică o problemă (aparent) teoretică primesc un răspuns ce conduce la practică: Cuvântul/porunca/legea lui Dumnezeu este în interior şi poate fi scos în exterior (pus în practică) pentru a fi împlinit!
Pr. ROMICĂ SOCIU
|
|
|
