Centrul Diecezan Caritas Iasi

Va fi mare bucurie în cer pentru un păcătos care se converteşte (Lc.15,7a)>

Una din capodoperele didactice, evanghelice, este aceea a Tatălui îndurător, sau, aşa cum este şi mai obişnuit cunoscută, a fiului risipitor, relatată de sfântul evanghelist Luca (15,11-32), mult îndrăgită de către cititori, şi înscrisă parţial (versetele 11-14 şi 17-20), în liturghia cuvântului din duminica a 24-a de peste an,C.
Parabola reliefează mentalitatea şi atitudinea diferită a celor trei personaje principale: fiul cel mic, tatăl şi fiul cel mare.
a) Fiul cel mic, nechibzuit, pripit, îşi cere pretimpuriu ( cel puţin pentru societatea timpului în care trăia), partea sa de avere, plecând într-o ţară îndepărtată. Luat înainte de nechibzuinţă şi de înclinaţii dezordonate, încurajat de un anturaj asemănător, ajunge, la un moment dat, cum era de aşteptat, la falimentul de ultimă speţă. Experienţa dură pe care o trăieşte îl duce la o ultimă licărire a demnităţii şi sincerităţii, aceea a situaţiei familiale din care plecase şi la care s-ar putea întoarce. O face cu toată smerenia: se ridică, pleacă spre casa părintească, decis să-şi recunoască marea nechibzuinţă, făcând totodată apel la milostivirea tatălui: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău. Ia-mă ca pe un ziler al tău! ( v.18b-19 ).
b) Tatăl, înţelept şi iubitor, încă de la plecarea temerară a fiului celui mic, îl urmăreşte afectiv, zi de zi, ceas cu ceas, cu speranţa reîntoarcerii, speranţă care devine realitate. Îl vede când era încă departe, îi aleargă în întâmpinare, îl îmbrăţişează şi îl sărută de nenumărate ori (v.20). Porunceste servitorilor să aducă repede haina cea dintâi, şi să-l îmbrace, să-i dea inel în deget şi încălţăminte în picioare, să taie viţelul cel îngrăşat, şi face mare ospăţ de sărbătoare: Să mâncăm şi să ne bucurăm, căci acest fiu al meu era mort şi a revenit la viaţă, era pierdut şi a fost găsit (v.22-24).
c) O umbră de tristeţe se abate asupra acestei bucurii, şi anume: gelozia, invidia şi mânia fratelui mai mare, scandalizat de ceea ce se petrecea în casa părintească. Acelaşi tată înţelept şi iubitor îi dă însă asigurarea afecţiunii sale: Fiule, tu eşti cu mine totdeauna şi toate ale mele sunt ale tale(v.31). Nu pierde ocazia de a-i da lecţia minunată: Trebuia să sărbătorim şi să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort şi a revenit la viaţă, era pierdut şi a fost găsit (v.32).
Genialitatea parabolei constă în actualitatea ei universală, pentru că oricine se poate identifica, într-un fel sau altul, în ea: ca fiu risipitor ( o, Doamne, cu câtă nechibzuinţă am risipit atâtea din darurile cu care ne-ai copleşit!), ca tată iertător, în postura înţelegerii şi a iertării, sau ca fiu invidios, scandalizat de bunătatea nemărginită a Tatălui.
O privire generală asupra întregii liturghii a cuvântului acestei duminici, ne convinge de necesitatea continuă a convertirii şi a urmării ei, iertarea divină, având în vedere nestatornicia firii omeneşti.
Prima lectură, din cartea Exodului (32,7-11.13-14) evidenţiază intervenţia alesului lui Yahwe, Moise, în favoarea poporului israelit infidel, vinovat de închinarea la viţelul de aur pe care şi-l făcuseră. La rugămintea stăruitoare a lui Moise, Domnul a renunţat la pedeapsa cu care voia să lovească poporul său(v.14).
Versetele 3-4,12-13,17-18 din psalmul penitenţial 50, împreună cu versetul lucan 15,18 repetat de patru ori: Mă voi ridica şi voi merge la tatăl meu, sunt cât se poate de încurajatoare.
Deosebit de edificatoare este mărturisirea plină de smerenie şi de recunoştinţă a sfântului apostol Paul, din prima scrisoare către ucenicul său Timotei (1,12-17), privind iertarea dumnezeiască: Iată un cuvânt adevărat care merită să fie primit fără nici o reţinere: Cristos a venit în lume pentru a-i mântui pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Şi dacă Cristos Isus m-a iertat, a făcut-o pentru ca eu să fiu cel dintâi în care să se arate îndelunga lui răbdare şi cel dintâi exemplu pentru cei care aveau să creadă în el spre a dobândi viaţa veşnică. Mărire şi cinste să fie regelui veacurilor, singurului, nemuritorului şi nevăzutului Dumnezeu, în vecii vecilor. Amin.
Şi versetul dinaintea proclamării evangheliei (2Cor.5,19): Dumnezeu a împăca lumea cu sine prin Cristos, iar nouă ne-a încredinţa misiunea de a vesti lumii împăcarea, merită să fie primit cu dragă inimă.
Priveşte la noi, Dumnezeule, Creatorul şi Stăpânul universului, şi, ca să simţim puterea îndurării tale, dă-ne harul să-ţi slujim din toată inima. Prin Cristos Domnul nostru.Amin. ( Rugăciunea duminicii ).