Orice călător, pieton ori conducător auto, care vrea să ajungă cu bine la o ţintă, e obligat să se ghideze după indicatoarele corespunzătoare.
Convinşi că suntem creaţi de Dumnezeu şi că scopul nostru este să-l cunoaştem, să-l iubim şi să ajungem la El, e necesar să observăm indicatoarele date care exprimă voinţa sa sfântă. Acestea se rezumă astfel: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima, din tot sufletul tău, din toate puterile tale, iar pe aproapele ca pe tine însuţi”!.
A-l iubi pe Dumnezeu e cât se poate de evident, doar e creatorul şi părintele nostru iubitor. Cât priveşte pe semenii noştri, pretindem că trebuie să discutăm, înclinând chiar spre legea talionului: „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. O astfel de orientare ne ţine permanent în stare de conflict, poate chiar de război, ceea ce nu corespunde scopului nostru de a ajunge cu bine la Dumnezeu.
Dacă, omeneşte vorbind, iubirea aproapelui, îndeosebi iertarea lui ne par imposibile, o elementară raportare la regula de aur a conduitei umane: „ Ce ţie nu-ţi place ( răul ), altuia nu-l face!, şi „ceea ce ai vrea ca altul să-ţi facă, ( binele ), fă-l şi tu lui !”, ar rezolva în mod cât se poate de fericit toate situaţiile. Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Isus Cristos, venit între noi, ne-a dat orientarea optimă, iubindu-ne până la ultima suflare, pe cruce, rostind: „Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac”( Lc.23,34 ).
În decursul activităţii sale de evanghelizare, în repetate rânduri, Isus a insistat asupra iubirii aproapelui, mai cu seamă a duşmanilor, pentru a fi copii ai Tatălui ceresc ( cf.Mt.5,44-48 ).
Învăţându-ne „domneasca rugăciune” Tatăl nostru, ne atrage atenţia asupra necesităţii absolute a iertării, când spunem: „şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” ( Mt.6,12 ), repetând în final sentinţa aşa de clară: „Căci dacă voi iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru ceresc vă va ierta, însă, dacă nu-i veţi ierta pe oameni, nici Tatăl vostru nu va ierta greşelile voastre” ( Mt.6,14-15 ).
În liturghia cuvântului din duminica a 24-a de peste an / A, textul evanghelic este luat din finalul părţii a 8-a din evanghelia scrisă de apostolul Matei ( 18, 21-35 ), dedicat iertării aproapelui, cu ilustrarea grăitoare a parabolei servitorului neîndurător.
După ce le-a răspuns ucenicilor la întrebarea: „cine este mai mare în împărăţia cerurilor?”, îndreptându-le atenţia spre un copil, deci spre umilinţă, după ce le-a vorbit cu multă severitate despre scandal şi despre îndreptarea frăţească, punându-i pe gânduri pe discipoli, iată-l pe atentul la toate şi dornicul de clarificare, Petru, că intră în câmpul vast şi foarte practic al iertării, punând întrebarea: „Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu care greşeşte împotriva mea? De şapte ori?”(v.21).
Răspunsul e prompt şi pe măsură: „Nu-ţi spun până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori şapte” (v.22). Şi pentru ca ascultătorii să fie cât mai luminaţi în comportamentul lor, Isus vine cu parabola deja amintită, a servitorului neîndurător.
Iertarea foarte mărinimoasă acordată de către rege servitorului dator cu suma enormă de zece mii de talanţi, echivalentul a 342 tone de aur, este pusă alături de neîndurătoarea atitudine a acestuia faţă de un coleg al său care îi datora doar o sută de dinari, o sumă infimă, coleg care, neavând cu ce să plătească, este aruncat în închisoare. Oricine aude despre o asemenea atitudine absurdă a creditorului neîndurător, este indignat, cum a fost şi regele, îndreptăţind pedepsirea cumplită, pe deplin meritată, a vinovatului.
Concluzia parabolei merită să fie reţinută de fiecare şi pusă în practică:
„Tot aşa vă va face şi Tatăl meu care este în ceruri, dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său, din inimă” (v.35).
Înţeleptul Ben Sirach ( prima lectură- 27,33 şi 28,9 ) îndeamnă stăruitor la dominarea mâniei şi la iertarea aproapelui: „Supărarea şi mânia, iată două lucruri dezgustătoare, de care se lasă stăpânit cel păcătos” (v.33). „Iartă aproapelui tău răul pe care ţi l-a făcut, şi atunci, când te vei ruga, ţi se vor ierta păcatele” (v.2).
Pentru încurajarea iertării semenilor, psalmul 102 ne îndreaptă spre bunătatea şi marea îndurare dumnezeiască:
R. Domnul este bun şi plin de îndurare.
Binecuvântează, suflete al meu, pe domnul, şi toată fiinţa mea să laude numele lui cel sfânt! Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita nicicând de darurile lui. R.
El îţi iartă toate păcatele şi te vindecă de orice infirmitate.
El îţi scapă viaţa de la pierzare şi te încununează cu bunătate şi îndurare. R.
Sfântul apostol Paul ( lectura a doua- Rom.14,7-9 ) vine cu motivaţia înţeleaptă pentru un comportament corect, luminos: „ Fie că trăim, fie că murim, ai Domnului suntem…în Cristos care a murit şi a înviat…devenind astfel stăpânul celor morţi şi al celor vii” ( v.8b şi 9 ).
Hotărârea practică a fiecăruia să fie: a se conforma celor spuse de Domnul: „ Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul, cum v-am iubit şi eu pe voi”! ( In.13,34).

(P.A.D)