Un ucenic a mers la maestrul său şi i-a zis: Maestre, vreau să-l găsesc pe Dumnezeu. Maestrul său a surâs. Şi cum era foarte cald, l-a invitat pe tânăr să-l însoţească ca să se scalde în râu. Ajunşi la râu, tânărul s-a aruncat în apă; la fel a făcut şi maestrul său. Acesta din urmă l-a ajuns, l-a prins de cap şi l-a ţinut câtva timp sub apă. Când tânărul a început să se zbată, maestrul său l-a scos la suprafaţă, apoi l-a întrebat ce şi-a dorit cel mai mult când era sub apă. Aer, a răspuns el. Atunci, maestrul i-a zis: Îl doreşti pe Dumnezeu la fel de mult? Dacă îl doreşti la fel de mult, îl vei găsi cu siguranţă. Dar dacă nu ai în tine această sete arzătoare de a-l găsi, la nimic nu-ţi vor folosi toate cărţile tale. Nu vei putea găsi sfinţenia, dacă nu o doreşti precum aerul pentru a respira.
Această parabolă ne arată un aspect al sfinţeniei care mereu ne atinge şi care este pusă în lumină de lecturile biblice din această zi. Sfinţenia trebuie căutată şi trăită cu toată fiinţa noastră, cu tot sufletul, cu toată inima şi cu toate forţele. Sfinţenia cere o angajare serioasă şi constantă slujindu-i unui singur Domn şi veghind ca nişte servitori credincioşi. Sfinţenia nu este rezervată doar unor categorii de oameni, ci toţi sunt chemaţi la sfinţenie.
În prima sa scrisoare, Sfântul Apostol Ioan ne aminteşte că orice om este precedat mereu de iubirea lui Dumnezeu, acea iubire care ne face să devenim fiii lui Dumnezeu. Cântecul pe care cei aleşi îl înalţă lui Dumnezeu în Liturgia glorioasă în ceruri, aşa cum ne prezintă prima lectură, recunoaşte că mântuirea aparţine Dumnezeului nostru care şade pe tron şi Mielului. Este, aşadar, un primat absolut al lui Dumnezeu. A fi sfinţi înseamnă a primi un dar mai mult decât a-l merita, iar o dată primit, darul trebuie împărtăşit cu ceilalţi. Aici se vede angajarea omului, răspunsul său de iubire la iubirea divină.
În Sfânta Evanghelie, Domnul Isus Cristos ne promite fericirea şi ne arată şi calea pentru a o dobândi. Această cale, însă, trezeşte stupoare, deoarece ne arată că fericirea este tocmai acolo unde lumea nu o caută niciodată. Totuşi, sfinţii au urmat această cale şi ne invită şi pe noi să facem la fel, cu o încredere tot mai mare. În realitate, discursul fericirilor nu este o simplă proclamare a adevărului, ci o invitaţie la convertire. Cristos ne invită cu insistenţă să lăsăm ideile noastre învechite şi să acceptăm punctul său de vedere, ne invită să schimbăm atitudinea, abandonând tendinţa noastră posesivă pentru a găsi în El bucuria iubirii adevărate, generoase şi libere. Fericirile devin astfel o regulă de viaţă pentru fiecare creştin în parte.
Ştim, într-adevăr, că în marele cor al sfinţilor, pe care azi îi celebrăm, nu sunt doar chipurile anonime a atâtor sfinţi care au trăit lângă noi, ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii lui Dumnezeu, dar sunt însă şi drepţii de orice credinţă care s-au consacrat în totalitate binelui, după ce au primit darul harului divin răspândit în întreg universul şi în toată istoria. Aceasta pentru că toţi sunt chemaţi la sfinţenie, indiferent de rasă, limbă sau naţiune, iar pentru aceasta este necesar să se trăiască în dreptate şi iubire.
Să cerem, aşadar, Domnului, harul de a putea trăi şi creşte în fiecare zi în sfinţenie: „Nu mă rog, Doamne, pentru a fi bogat, nici pentru a fi plin de onoruri. Nu mă rog pentru a poseda fericirea sau farmecul poeziei. Mă rog doar pentru a putea poseda pentru toată viaţa sfinţenia şi iubirea. Ca eu să mă pot bucura mereu pentru iubirea de a te iubi”.

Fr Corneliu Bortoş OFM Cap