|
|
Duminica a XI-a
Iubiţi fraţi şi surori, suntem invitaţi astăzi să admirăm iubirea pe care Isus o are pentru noi oamenii, chiar şi pentru cei care se consideră pierduţi pentru propriile păcate. Un adevărat mister este faptul că noi trăim în păcat, ba chiar ne obişnuim cu el, în timp ce în adâncul sufletului toţi simt mai mult sau mai puţin nevoia de a-l întâlni pe cel care are puterea să ne dea bucuria unei vieţi diferite, o viaţă bună şi dreaptă. Este o adevărată inconştienţă a ne obişnui şi a rămâne în rău, fără a încerca cel puţin să ne vindecăm. Femeia descrisă de Evanghelie însă ar trebui să ne pună pe gânduri. Ea a vrut să iasă din ghetoul propriei mizerii şi să respire aerul curat şi dulce al Iubirii lui Dumnezeu. Nu ştim pe cine de fapt să admirăm mai mult, pe cine a stat la picioarele crucii şi a plâns moartea lui Isus, sau pe acel om care a lăsat ca iubirea lui Isus să-i intre în suflet şi care plânge cerând iertare cu umilinţă, căinţă şi mai ales având aspiraţia de a primi harul sfinţeniei.
Aşa sunt persoanele care îşi dau seama cât de importantă este iubirea lui Cristos, care învaţă să-i stea aproape, care vor să-l urmeze cu iubire şi cu preocuparea de a se sfinţi, pentru a fi ai lui.
Minunatul papă Paul al VI-lea scria: „Chiar şi Isus vede şi priveşte la noi, care suntem un popor sărman cu atâtea nenorociri. Paraliticului ce i-a fost adus în faţa lui, îi explică faptul că sunt paralizii mai grave şi mai apăsătoare decât cea fizică. Tu ai multe păcate şi eu ţi le iert! Isus este eliberatorul absolut. El, după ce a provocat în noi cu această lumină, un examen de conştiinţă, care ne avertizează asupra vinovăţiei dar şi asupra mântuirii, face să intre în sufletul nostru un torent de bucurie, de bunătate, de iubire. Dacă vrei – el ne încurajează – eu îţi redau integritatea, inocenţa, harul de a te simţi cu adevărat cel care trebuie să fii. Vei reprimi demnitatea ta, frumuseţea ta de la botez, aşa cum Domnul te-a creat, după imaginea şi asemănarea sa. Isus este dumnezeiescul maestru care-ţi dăruieşte acea eliberare, imposibil de descris în cuvinte. Aşa se înţelege Evanghelia: atât timp cât lumea este chinuită de propriile păcate, mizerii, nefericire, disperări, vestea cea bună a lui Isus va trezi mereu între oameni un ecou care nu-l vom putea niciodată slăbi. De ce? Tocmai pentru că nu este numai adevăr, dar este şi lumină a speranţei pe care oamenii nu pot să şi-o dea lor înşişi. Ce vom face, pentru a surprinde ceva util şi salvator din pagina Evangheliei de astăzi? Să căutăm să-l privim pe Domnul, să ne prezentăm în faţa lui cu umilinţă sinceră. Printr-un examen de conştiinţă, să ne apropiem de sacramentul Reconcilierii care într-adevăr pătrunde sufletul nostru şi-l restabileşte în adevăr şi har. Fiecare va putea să afirme printr-un suspin de durere: nu ştiu cum să mă vindec singur, dar dacă tu vrei, o, Doamne, este destul cuvântul tău!” (Paul al VI-lea).
Nu ne rămâne decât să ne încredinţăm Iubirii milostive a lui Dumnezeu, cu umilinţă, să-i cerem Domnului să spargă pojghiţa conştiinţei, să nu mai rămânem indiferenţi, să nu ne considerăm „drepţi” în păcătoşenia noastră care ne împiedică să cunoaştem iubirea de sus.
Părintele Lagrange, renumit comentator al Sfintelor Scripturi, a spus că ar trebui să renunţăm la orice comentariu şi fiecare să nu facem altceva decât să citim şi să plângem. Să plângem de bucurie că Dumnezeu este îndurare şi că putem primi iertare, el este iubire şi putem să ne mântuim şi să iubim (1In 4,16).
Dacă totuşi este greu să facem acest pas hotărâtor, să ne rugăm cu Maica Tereza de Calcutta: „Doamne, te rog frumos, dă-mi lumina pentru a vedea, de fiecare dată, cupa amăgitoare a ispitei şi a răului. Dă-mi iubirea ta, ca să pot vedea bogăţia pe care tu ai pregătit-o pentru noi. Revărsă-l pe Duhul Sfânt ca să pot vedea că am nevoie de tine, şi că mă iubeşti deoarece am un scop în viaţă: acela de a transmite iubirea şi milostivirea pe care o ai pentru noi”.
Pr. Alois Hîrja
|
|
|
