Centrul Diecezan Caritas Iasi

Atunci îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere mare şi glorie (Mc 13,26).
Venirea Fiului Omului a fascinat dintotdeauna omenirea. Motivele aşteptării lui ne dezvăluie cum îşi închipuiau unii sau alţii că vor o vedea împlinindu-se. Astfel, protopărinţii noştri şi toţi cei care simţeau apăsarea păcatului în viaţa lor îşi închipuiau un mântuitor care să purifice fiinţa lor ca cineva care şterge cu buretele o pată lăsată de sânge. Cei care făceau parte din poporul ales îşi închipuiau un mântuitor care îi va elibera de orice dominaţie străină şi va domni în ţara făgăduită de Iahve, ba chiar şi peste cei care îi săpâneau. El era asemănat cu un rege puternic care printr-o coborâre glorioasă din cer, prin cuceriri răsunătoare şi prin construcţii măreţe va avea pe pământ o stăpânire fără de sfârşit.
Fragmentul evanghelic prezentat în această duminică redă un dialog dintre Isus şi discipolii săi care ieşeau din templul din Ierusalim şi admirau acea construcţie splendidă făcând aluzie la acest mod de închipuire a venirii lui Mesia. După ce Isus s-a descoperit discipolilor (prin cuvinte şi fapte) ca Fiul lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea lumii, îi avertizează asupra falşilor profeţi care se vor proclama cristoşi şi le prezintă manifestarea glorioasă a Fiului Omului la cea de-a doua sa venire. Sistematizând cuvintele lui Isus, înţelegem din spusele sale că Fiul Omului a venit deja chiar dacă cei mai mulţi dintre cei care îl aşteptau nu au înţeles acest lucru, că, după ce Fiul Omului va suferi şi muri din cauza arhiereilor şi va învia a treia zi, se va înălţa la Tatăl de unde va veni a doua oară cu putere mare şi glorie.
Discipolii nu au dat importanţa cuvenită atât la realizarea acestor realităţi, cât, mai mult, la semnele terifiante care le vor preceda sau însoţi.
Noi, creştinii secolului XXI, care cunoaştem deja ca realizate o bună parte din aceste realităţi, ne putem întreba cum ne prezentăm la venirea celor două momente de întâlnire directă cu Fiul Omului: la trecerea din această viaţă (şi, implicit, la judecata particulară) şi la adunarea „celor aleşi din cele patru colţuri ale lumii” (adică, la judecata universală).
Într-o zi însorită de toamnă târzie, un grup de prieteni s-au adunat pentru a aniversa douăzeci de ani de la absolvirea facultăţii. S-au revăzut persoane uşor de recunoscut, s-au prezentat feţe peste care trecerea timpului şi-a pus amprenta, s-au depănat amintiri, s-au discutat realizările mai mici sau mai mari ale multora dintre ei; într-un cuvânt, s-a creat rapid o atmosferă de bună-dispoziţie. Dar când, la un moment dat, unul dintre ei a propus să se cinstească memoria unui coleg de curând trecut la Domnul, peste toţi s-a lăsat o linişte profundă, un moment de gravitate şi de meditaţie însoţită de o teamă legată de ceea ce le va rezerva fiecăruia viitorul.
Într-un fel, şi noi, creştinii, trăim astfel de momente: facem tot felul de întâlniri, prezentăm tot felul de învăţături, evidenţiem care mai de care mai pompos ceea ce am înţeles noi din învăţăturile date de Cristos, ne facem planuri şi proiecte de viitor, râdem, glumim şi ne bine-dispunem prin tot felul de mijloace. Dar când vine momentul să ne gândim la întâlnirea cu Cristos, un fior ne străbate sufletul şi trupul. Totuşi, gândul că va veni clipa întâlnirii cu Fiul Omului nu ar trebui să ne sperie. Ar trebui doar să ne conştientizeze că acea clipă chiar va veni, iar noi o vom trăi în funcţie de modul cum am trăit în întreaga noastră viaţă. Şi ar trebui să ne amintim că Dumnezeu nu ne-a chemat la viaţă pentru a ne privi cum ne chinuim şi suferim. Dar ne-a creat pentru a-şi revărsa în viaţa noastră iubirea şi bunătatea sa.
De aceea, să nu lăsăm semnele teribile care se vor arăta să ne înspăimânte, ci să ne concentrăm privirea spre esenţial, spre faptele glorioase ale Fiului Omului, spre posibilitatea de a primi de la el sfinţirea vieţii noastre de zi cu zi, spre dreptatea cu care îi va judeca pe cei adunaţi „de la marginea pământului până la marginea cerului” şi spre „unica jertfă pentru păcate adusă de Isus Cristos” care să ne conducă de la credinţă la fapte pentru ca Domnul să ne arate „cărarea vieţii, bucuriile nespuse şi desfătările veşnice de la dreapta sa”.
Amin.

Pr. Romică Sociu