| Astazi: Vineri, 18 Mai 2012 | |||||||||||
| |||||||||||
|
D.XXXIII – An A – Iubiţi fraţi şi surori, duminica trecută am auzit o sentinţă: nu vă cunosc. Astăzi alta: aruncaţi-l afară în întuneric; acolo va fi plânset şi scrâşnire din dinţi… Ce vor să spună aceste cuvinte? Foarte simplu: viaţa este o realitate foarte serioasă. Nu putem să trăim la întâmplare pentru că va trebui să dăm cont celui care ne-a dat-o. Este o nesăbuinţă să afirmi este viaţa mea şi fac ce vreau cu ea. Este o amăgire jalnică să te consideri proprietar absolut pe viaţă. Oare viaţa ţi-ai dat-o sau ai primit-o? De fapt, nimic nu vine de la tine: nici numele, nici culoarea ochilor, nici fiinţa aşa cum eşti. Cum să ai pretenţii? Uităm uşor de toate acestea pentru că stăpânul ne dă talanţii, apoi dispare şi, prin urmare, considerăm că talentele şi calităţile sunt numai ale noastre. Dar stăpânul se întoarce. În mod infailibil, vine să verifice ce a lucrat fiecare şi să dea posibilitatea unei condiţii superioare, să domnim împreună cu el. Ca să ne creeze, Dumnezeu nu a avut nevoie de noi, dar pentru a ne salva, vrea cu adevărat ca noi să fim utili. Nu ne salvează cu o baghetă magică, dar vrea ca noi să lucrăm în mod eficace la mântuirea noastră. Această explicaţie făcută de sfântul Augustin, ne angajează în două activităţi practice. 1. Să fim atenţi la păcatele de omisiune. Astăzi o mare parte dintre oameni a căzut şi continuă să rămână victime ale inerţiei în loc să lucreze datorită credinţei. Nu-şi dezvoltă suficient darurile cu care Domnul i-a îmbogăţit. Lenea, păcatele şi orice viciu sunt pietroaie care împiedică dezvoltarea seminţei. Cu cât un om se cufundă în vicii şi în păcate, se înrăieşte şi darurile sunt folosite în mod egoist. Ca să producă roade pentru o viaţă de iubire este necesară eliberarea de păcat şi de viciu. Păcatele de omisiune sunt în complicitate mereu cu un viciu sau cu unele păcate. De aceea este drept şi sfânt ca orice viciu şi păcat să fie îndepărtat, chiar prin jertfe. Altfel acestea îngreunează sufletul, slăbesc spiritul şi omul cade într-o somnolenţă operativă. Aşa se îngroapă darurile. 2. Un mod de a înmulţi ceea ce am primit este de a dărui cu mâinile pline. Ceea ce dăruim face să avem roade şi prietenii care contează dincolo; ceea ce ţinem cu gelozie pentru noi, se va risipi şi va putrezi. Fie că vrem sau nu, fie că noi credem sau nu, viaţa nu se epuizează aici în întregime: pentru toţi va fi un după. Acel după depinde de cum am trăit mai înainte. Totul se stabileşte aici şi acum. Trebuie să ne decidem a fi cu Dumnezeu cât mai suntem pe acest pământ şi în această viaţă. Nu va fi a patra, a treia şi nici a doua viaţă pentru a începe din nou. Când viaţa de pe pământ se sfârşeşte, nimeni nu se mai întoarce aici căci se trece pragul unei vieţi veşnice fericite sau chinuite. Parabola include o învăţătură fundamentală: Dumnezeu nu va măsura şi nu va socoti ceea ce am dobândit, realizările noastre. Nu va întreba dacă am împlinit faptele admirate de lume, pentru că acestea sunt uneori roade ale unor daruri de excepţie. Vor fi considerate numai fidelitatea, asiduitatea şi caritatea cu care am făcut faţă obligaţiilor noastre chiar cele mai umile şi mai obişnuite. Mai ales să evităm atitudinea celui de-al treilea servitor, slugă rea şi leneşă, care în loc să-şi recunoască lipsurile şi mai ales lenea îl acuză şi-l consideră pe stăpân ca fiind aspru (de fapt pe Dumnezeu). Este clar că nu-şi iubeşte stăpânul deşi acesta i-a făcut un dar. El se dovedeşte fixat pe lumea aceasta, îndărătnic şi egoist, nu şi-a asumat riscuri şi nici nu a înfruntat dificultăţi. Să facem un mic examen de conştiinţă şi să luăm hotărâri clare. - Ca persoană unică, Dumnezeu mi-a dat unele capacităţi; trăiesc în mod profund propria viaţă sau sunt în primejdia de a primi sentinţa dată celui de-al treilea servitor? - Talanţii pot să însemne capacităţi naturale, daruri şi haruri primite de la Duhul Sfânt, dar şi Pr. dr. Alois Hîrja |