|
|
D.VI. De la inimă la inimă.
După 2000 de ani de creştinism este un gest de curaj să-l feliciţi sau să-l lauzi pe unul care este sărac, sau flămând, sau care plânge… Cât mă priveşte chiar dacă aceştia ar fi evlavioşi nu aş îndrăzni să-i felicit, pentru că mă tem de o reacţie dură din partea lor dar şi pentru că îmi dau seama că cei mai mulţi, cu tot respectul, nu înţeleg cum pot fi fericiţi în situaţia lor.
Foarte interesant este faptul că evanghelistul relatând această predică nu înregistrează nici o reacţie de revoltă sau reproş din partea mulţimii în timp ce Isus îi declară fericiţi pe cei săraci, pe cei flămânzi, pe cei care plâng… deşi, mulţimea care era prezentă nu era una insensibilă la cele ce i se spunea, iar sărăcia, foamea şi durerea erau palpabile în acel ambient. La Isus sărăcia şi virtuţile proclamate erau trăite şi însoţite de seninătatea şi bucuria pe care le trăia în mod consecvent. Predica lui Isus, nu urmărea să amăgească sau să dea iluzii, ci era rodul trăirii. Isus experimenta certitudinea unei bucurii profunde cu toate lipsurile datorită unirii sale cu Tatăl ceresc. Sărăcia l-a însoţit la naşterea în grajd, în fuga în Egipt, în atelierul din Nazaret şi în călătoriile prin Palestina. La fel l-au însoţit foamea în pustiu, plânsul în momentele grele, dar şi seninătatea şi bucuria de a face voinţa Tatălui. Propunerile sale nu au ca scop resemnarea, iluzia unei fericiri de după moarte sau înstrăinarea de viaţa prezentă.
Fericirea trăită de el şi propusă celorlalţi se bazează pe faptul că omul are nevoie de foarte puţin pentru a fi fericit şi pe faptul că Dumnezeu are o grijă, o atenţie şi o iubire mult mai mare pentru nevoiaşi. Oamenii îi discriminează şi-i umilesc pe cei săraci, Dumnezeu, dimpotrivă, este atent, şi dacă au credinţă, îi acompaniază şi le oferă alte daruri, ca seninătatea, blândeţea şi pâinea cea de toate zilele, chiar dacă este mai neagră dar liniştită. În timp ce oamenii îi fac pe semenii lor să plângă, Dumnezeu fie plânge cu ei, fie le dă puterea să zâmbească sau să răsplătească răul cu bine aşa cum face Tatăl din ceruri când dă ploaia şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Dar cea mai importantă realizare este inima bună, căci de la Dumnezeu se poate învăţa bunătatea şi iubirea în pofida răutăţii din jur. De fapt omul blestemat pentru că-şi pune încrederea în om este victima alegerii bogăţiei şi a puterii. Egoismul, desfrânarea petrecăreţilor, răutăţile bârfitorilor şi ale calomniatorilor sunt doar victorii mincinoase amăgitoare şi foarte trecătoare. Aşadar sunt două logici: logica umană care pare atractivă dar este înşelătoare, cu roade efemere şi consecinţe dezastruoase; logica trăirii cu Dumnezeu supusă confruntărilor şi încercărilor, cu răni şi cicatrice, dar cu seminţe care încolţesc, cresc şi aduc roade mai ales în inima care ajutată de har prin credinţă găseşte seninătate şi tărie, milostivire şi iubire, căci primeşte din izvorul inimii dumnezeieşti lumină, har, putere şi mai ales sprijin.
Cu alte cuvinte Papa Paul al VI-lea ne-a împărtăşit următoarele reflecţii: Fericiţi suntem şi noi, dacă săraci în duh, ştim să ne eliberăm de încrederea înşelătoare în bunurile economice şi ştim să ne amplasăm cele mai importante aspiraţii în bunurile spirituale şi religioase şi avem faţă de cei săraci reverenţă şi iubire, fiind că-i tratăm ca fraţi şi imagine vie a lui Cristos. Fericiţi vom fi şi noi, dacă, educaţi la şcoala celor puternici, ştim să renunţăm la puterea funestă a urii şi a răzbunării şi avem înţelepciunea de a prefera frica produsă de arme, generozitatea iertării, acordul libertăţii şi al muncii, cucerirea păcii. Fericiţi vom fi şi noi dacă nu facem din egoism criteriul director al vieţii, şi din plăcere scopul ei, dar ştim dimpotrivă să descoperim în moderaţie un izvor de energie, în durere un instrument de răscumpărare şi în sacrificiu cea mai înaltă măreţie. Fericiţi vom fi şi noi dacă preferăm să fim oprimaţi decât să fim opresori, şi dacă avem mereu foame după dreptate în progres continuu. Fericiţi vom fi şi noi dacă, pentru Împărăţia lui Dumnezeu, ştim în orice timp şi mai presus de timp, să iertăm şi să luptăm, să lucrăm şi să slujim, să suferim şi să iubim. Nu vom fi dezamăgiţi în veci” (1 noiembrie 1960).
De fapt asta a fost şi este fericirea sfinţilor. Sfântul Francisc a preferat ca să înlocuiască bogăţia dată de familie cu sora sărăcie şi aşa a scris Cântecul creaturilor dominat de recunoştinţă şi bucurie.
Părintele Cotolengo care-i îngrijea pe cei consideraţi nedoriţi de societate, avea o încredere totală în Providenţă, până într-atât încât cerea confraţilor săi să dea celor săraci totul şi „să nu ţină nici un ban în casă pe timpul nopţii”. Să învăţăm şi să ne rugăm: Doamne să vină Împărăţia ta în inima fiecărei persoane ca să construim o lume nouă: o lume plină de iubire, speranţă şi fraternitate. Aşa vom reuşi să fim buni şi să facem bine. Carlo Garetto ne cere să apelăm la Dumnezeu: căci orice om în faţa lui Dumnezeu este săracul prin excelenţă. Însă este un sărac care poate să se încreadă în Altul pentru a depăşi necesităţile sale. Acesta este izvorul atitudinii, caracteristică celui sărac ce are curajul de a continua să ceară chiar ceea ce pare imposibil. Dumnezeu este disponibil pentru sărăcia noastră. Acesta este secretul săracilor lui Yahwe. Aşadar, să punem un pic de veşnicie în orice faptă de-a noastră, ne îndeamnă Guido De Larigaudie, căci aceasta este minunata noastră putere a oamenilor. În orice secundă noi construim Împărăţia şi trebuie să adăugăm şi piatra noastră.
pr. Alois Hirja
|
|
|
