Evanghelia de astăzi începe acolo unde s-a terminat cea de duminica trecută. Petru striga duminica trecută: Doamne, salvează-mă! Astăzi o mamă strigă după ajutor, o mamă disperată, care doreşte vindecarea fiicei sale bolnave. Strigă atât de insistent încât îi deranjează pe ucenici. Aceştia intervin pentru ea la Isus.
Isus se comportă ca şi cum nu ar auzi-o. Este o străină, pare să spună Isus, să strige. Declară ucenicilor că a fost trimis doar pentru poporul ales. Aparent nu se mai poate face nimic. Este neobişnuit din partea lui Isus să se comporte astfel. Până şi ucenicilor atitudinea lui li se pare stranie, scandaloasă.
Dar această atitudine oare nu este tocmai cea pe care o arată Dumnezeu adesea faţă de noi pentru a ne face să creştem în credinţă? Lăsându-ne să insistăm în rugăciune ne învaţă pe noi să creştem în capacitatea noastră de a ne ruga, de a crede, de a-l cunoaşte pe El, în definitiv. Rugăciunea devine o putere divină, nu un fel de provocare a norocului (dacă merge, merge, dacă nu, nu). Dacă prin rugăciune şi în ea credinţa noastră nu creşte, atunci nu e o rugăciune adevărată.
Lumea noastră doreşte astfel de martori ai rugăciunii, de astfel de persoane capabile de a se ruga cu inima, din inimă, care să mijlocească pentru alţii. Atitudinea femeii şi cea a lui Isus ne arată că Domnul nu se vrea ucenici distraţi, neatenţi, lipsiţi de energie. În răspunsurile date de Isus se arată Pedagogul care face să crească sămânţa de credinţă plantată în noi în momentul botezului nostru. Întâlnirea noastră cu Dumnezeu în sacramente, în rugăciunea personală şi comunitară, în citirea Bibliei nu face de altfel decât să ne ajute să creştem în crediţă, în iubire, în speranţă.
Câteodată Domnul ne arată acest fel de rugăciune în oamenii la care nu ne-am gândit niciodată. Ucenicii nu s-ar fi gândit la o femeie păgână, care să le arate, indirect, ce înseamnă puterea credinţei şi a rugăciunii. Pe drumurile noastre vedem oameni de toate vărstele, de la copii până la cei mai în etate care doresc să se apropie de Dumnezeu. Mulţi reuşesc, mulţi par să stea pe loc, să nu se mişte. Un lucru este cert: nu ne putem apropia de Dumnezeu prin vorbe goale, promisiuni fără acoperire, atitudini de suprafaţă, zâmbete voioase şi inimi goale. Câteva aplauze nu ţin loc de bucuria în Duh, iar lacrimile dictate de emoţie nu sunt neapărat semn de convertire. Acest rod minunat al harului, care este cinvertirea noastră, este imposibil fără rugăciune. Ea este calea de mântuire pentru toţi, chiar şi pentru cei care «nu fac parte din poporul ales».

P. Corneliu Berea