Centrul Diecezan Caritas Iasi

Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, tot aşa şi Eu vă iubesc pe voi.
In Evanghelia de astăzi Isus de mai multe ori grăieşte cuvântul "dragoste". De asemeni, şi sf. Ioan în a II-a lectură de azi îl repetă de zece ori. Iubirea este o realitate dorită şi căutată de toţi la fiecare vârstă, începând de copii, adoleşcenţi şi cei în vârstă. Şi nu ne miră acest lucru când ne amintim de cuvintele sf. Ioan : Dumnezeu este dragoste, iar omul a fost creat dupa chipul şi asemănărea lui Dumnezeu.
Ce caracterizează aşadar iubirea creştină ?
Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, tot aşa şi Eu vă iubesc pe voi.
Prima trăsătură caracteristică a iubirii creştine este recunoaşterea izvorului de la care provine iubirea şi indreptarea noastră spre acest izvor, alimentarea noastră la acest izvor. Este vorba despre comunicare (comuniune) a iubirii, care există dintre Tatăl şi Fiul. Tatăl Mă iubeşte pe Mine, iar Eu , îl iubesc pe Tatăl şi rămân în iubirea Lui.

Noi, cu toţii suntem aşteptaţi să intrăm în această comunicare (comuniune) dintre Tatăl şi Fiul. Cel ce Mă iubeşte pe Mine, va fi iubit şi de Tatăl meu, si vom veni la el şi vom face un lăcaş în el (Ioan 14, 23). Dorinţa lui Isus este, ca El , dar nu unul singur ci împreună cu Tatăl, să fie mereu prezenţi în lăcaşul inimii noastre.

Alt element important în Evanghelia de azi este fidelitatea şi statornicia. Rămâneţi în dragostea Mea. Dacă reuşiţi să intraţi în această dragoste, atunci să rămâneţi în ea, păstraţi în voi această iubire. Să nu o pierdeţi niciodată. Cât de importantă este pentru noi această realitate de "a rămâne" în iubire - o subliniază evanghelistul Ioan in scrierile sale, prin frecvenţa cu care foloseşte acest cuvânt "a rămâne" ( 68 de ori ). Pe de altă parte observăm realitatea tristă a familiilor dezbinate, fie în jurul nostru, dar mai ales în Occident. Criza fidelităţii şi a statorniciei în iubire. F. Mauriac scria: "Cine spune, că nu mai iubeşte, de fapt spune, că n-a iubit niciodată". De ce se întâmplă aşa? Poate a lipsit tocmai această alimentare a iubirii umane la sursa iubirii comuniunii (comunicării) care există dintre Tatăl şi Fiul.

Iubirea - daruire de sine Nimeni nu are o mai mare dragoste decât aceasta: ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi. Pentru a înţelege această dimensiune a iubirii trebuie să amintim faptul, că Evanghelile au fost scrise în limba greacă, limba care foloseşte trei cuvinte diferite pentru ceea ce noi numim "iubire". Cuvântul "filos" - iubirea prieteniei, stimei şi admiraţiei sentimentale faţa de cineva. Cuvântul "eros" - iubirea pasiunii, sensuală, mai mult concentrată pe sine decât pe celelalt (lupul "iubeşte" pe oaie). Şi cuvântul "agape" - iubirea dăruirii de sine. Evanghelia nu foloseşte niociodată cuvântul "eros", foarte rar "filos", iar cel mai des "agape". Această iubire - dăruire de sine, poate fi interpretată şi ca iesire de la sine, părăsirea eu-lui propriu, deschiderea spre ceilalţi. Mai mult, această dăruire - nu are limite, şi poate să ajungă chiar până la dăruire a propriei vieţii.
Nimeni nu are o mai mare dragoste decât acesta: ca cineva sa-şi dea viaţa pentru prietenii săi. Pentru prieteni, putem înţelege, dar cum să-i iubim pe duşmani (că trebuie să ajungem şi la ei)? Oare poate fi cerută această iubire chiar în forma de poruncă ? Papa Benedict XVI în enciclica "Deus caritas est" răspunde: poate fi cerută, deoarece înainte de a fi cerută este dăruită. Dacă Dumnezeu ne copleşeşte cu aşa de mare iubire a Sa, are drept să o ceară de la noi chiar şi faţa de duşmanii noştri.

Idea asemănătoare o exprimă Tomas a Kempis în Imitaţiunea lui Cristos, cartea II a, cap. 1, nr 29 unde spune: " Dacă ai fi inţeles măcar o dată viaţa lăuntrică a lui Isus şi ai fi gustat măcar o fărâma din iubirea Lui cea înflacărată, atunci n-ai mai purta atâtă grija de plăcerea sau neplăcerea ta, ci te-ai bucura mai mult de batjocura ce ţi s-a adus: căci iubirea lui Isus face pe om să se dispreţuiască pe sine însuşi. "Pe sine însuşi" trebuie interpretat nu în sensul dispreţului demnităţii noastre umane (a unui copil al lui Dumnezeu), ci acelei părţi egoiste de noi concentrate în mod excesiv pe eu-l propriu. Mărimea şi bogăţia iubirii lui Isus ne face indiferenţi şi chiar dornici de dispreţ, de vreme ce iubirea de sine însuşi (egoistă) ne face foarte sensibili la orice critică, împotrivire şi batjocură.

În tradiţia spiritualităţii ignaţiene există rugăciunea "Ia-mi Doamne şi primeşte", care se termină cu cuvintele: "Dă-mi numai iubirea şi harul Tău, şi mi-e de ajuns". Să ne fie tuturor cu adevărat de ajuns. Amin.

Pr. Henryk Urban SJ