Eu am venit să aibă viţă şi să o aibă pe deplin. (In 10,10)
Încă răsună în urechile şi în sufletele noastre cântecele pline de solemnitate ale sărbătorii Învierii Domnului. Prin cântecele şi rugăciunile înălţate la sfintele celebrări pascale ne mărturisim credinţa în învierea glorioasă a lui Isus Cristos. Ne întrebăm, acum, când a trecut ceva timp de la Paşti: Este Învierea Domnului punctul final al credinţei noastre? Ne oprim aici sau mai avem de parcurs şi alte etape ale credinţei care ar decurge din misterul învierii lui Isus?
Textele liturgice din această duminică ne conduc clar la ideea că învierea lui Isus (din Nazaret) are o dublă consecinţă: una pentru credinşa în divinitatea lui Isus – “Dumnezeu l-a înălţat ca Domn şi Mesia pe acest Isus pe care voi l-aţi răstignit.” (Fap 2,15) - şi alta pentru speranţa legată de viitorul nostru veşnic fericit – “Fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele şi voi locui în casa Domnului până la sfârşttul zilelor mele” (Ps 22,5-6).
Pentru cei doi discipoli care mergeau spre Emaus Isus era un profet puternic adeverit ca trimis al lui Dumnezeu prin planul pe care îl avea de îndeplinit: chemarea fiilor împrăştiaţi ai lui Israel prin predicile pe care le-a ţinut, vindecarea celor suferinzi şi asigurarea unui trai lipsit de greutăţi mai ales pentru cei umiliţi şi instaurarea unui nou regat (pământesc) la lui Israel prin semne şi cuvinte puternice rostite împotriva conducătorilor nedrepţi (mai ales a celor de alt neam). Însă această imagine creată de cei doi discipoli (şi, probabil, şi de mulţi alţi discipoli) este spulberată de momentul răstignirii i morţii lui Isus pe cruce.
Plin de Duhul Sfânt, Petru (împreună cu ceilalţi unsprezece apostoli) a corectat, în ziua de Rusalii, imaginea pe care mulţi şi-o făcuseră despre Isus. Cel care fusese considerat (doar) un (mare) profet este, în realitate, Fiul lui Dumnezeu, Mesia cel prevestit de profeţi, venit pentru mântuirea lumii. Acest lucru este dovedit prin victoria sa gloriasă apupra suferinţei şi a morţii, prin învierea sa dătătoare de viaţă pentru toţi cei care cred în el. Învierea lui Isus mută gândul oamenilor de la planurile umane, materiale, trupeşti, pământeşti la planul lui Dumnezeu de mântuire, divin, spiritual, ceresc. Până în momentul venirii lui Isus pe pământ, amestecul de păcate, spiritualitate destul de puţin înşeleasă şi de slab practicată îl ţinuse pe om într-o stare de păcat, într-un mod de viaţă destul de apropiat de o veşnică nefericire. Din momentul Învierii lui Isus Cristos moartea lui a învins moartea spirituală a omului, pentru ca omul să moară pentru păcat şi să trăiască pentru dreptate, să moară pentru suferinţa pământească şi să trăiască pentru fericirea veşnică.
Prin moartea şi învierea sa Isus Cristos a deschis pentru întreaga omenire porţile Împărăţiei lui Dumnezeu şi, chiar dacă s-a înălţat la dreapta Tatălui ceresc, el continuă să conducă fiecare om spre vieţuirea veşnică în prezenţa lui Dumnezeu. Isus este păstorul care îşi conduce turma şi pe fiecare oiţă în parte spre mânuire.
Într-o biserică există pe unul dintre pereţii din apropierea altarului o pictură care îl prezintă pe Isus stând de vorbă cu apostolul Petru şi fiind înconjurat de multe oiţe. Preotul de acolo i-a întrebat pe copiii cu care făcea cateheză: Ce credeţi că reprezintă această pictură? Unul dintre copii a răspuns: Isus stă de vorbă cu Petru şi îi zice că El este păstorul cel bun care apără oile sale de rele, se îngrijeşte de ele să aibă tot ce le trebuie şi le ţine aproape de El ca să le conducă acolo unde se duce El.
Fragmentul evanghelic al acestei duminici îl prezintă, într-adevăr, pe Isus ca păstor, ca poartă a oilor, ca mijloc de mântuire şi ca cel ce se îngrijeşte de viaţa oilor sale. De pe planul parabolei (folosită pentru farizei – aşa cum aminteşte evanghelistul) suntem îndemnaţi să trecem pe planul spiritual unde înţelegem mai bine motivul venirii lui Isus pe acest pământ (“în trupul său, el a purtat păcatele noastre pe lemnul crucii” 2Pt 2,22), motivul învierii sale (“ca ei să aibă viaţă şi să o aibă din plin” In 10,10) şi motivul grijii sale: iubirea sa (“eraţi ca nişte oi rătăcite, dar acum v-aţi întors la păstorul [cel bun], care are în grijă sufletele voastre” 2Pt 2,25).