Centrul Diecezan Caritas Iasi

Meditaţie Duminica Floriilor 17 aprilie 2011

Unde vrei să-ţi pregătim masa de Paşte? (Mt 27, 17)
Cu Duminica Floriilor începem Săptămâna Sfântă (sau Săptămâna Mare), timp în care suntem mai aproape de misterul central al credinţei creştine: moartea i învierea Domnului nostru Isus Cristos, mister celebrat în comunităţile noastre în funcţie de parcursul nostru (personal şi comun) spiritual al Postului Mare, la fel cum a fost trăit de către apostolii lui Isus şi de către cei care l-au urmat din Cafarnaum (Galileea) până la Iarusalim (Iudeea).
O primă privire aruncată peste telxtele sacre ale acestei duminici ne aduce spre atenţie două momente ale intrării Domnului în Ierusalim: în primul rând momentul în care apostolii îl întreabă pe Isus “Unde vrei să-şi pregătim masa de Paşte?” (Mt 27,17) şi, în al doilea rând, suferinţa lui Isus din momentul intrării în Ierusalim (când treptat-treptat a fost părăsit de cei care-l aclamaseră ca Regele Iudeilor) până în momentul morţii pe cruce pe Calvar.
Apostolii, ca nişte ucenici care credeau că au reuşit (în trei ani de când erau în preajma lui Isus) să înţeleagă care va fi următorul lucru pe care-l va face Învăţătorul lor, făceau aranjamentele specifice sărbătorii Paştelui (evreiesc) care se apropia. Însă Isus, lăsând la o parte preocupările lor materiale, începe el să-i pregătească pe apostoli pentru Paşte, pentru noua Jertfă pascală (ceea ce, de fapt, a şi făcut – în sens larg – timp de trei ani şi – în sens strict – în ultimile săptămâni de dinaintea intrării în Iarusalim). şi pentru noi, creştinii din anul 2011, cele şase sptămâni din Postul Mare au fost momente de pregătire pentru suferinţa, moartea şi învierea lui Cristos. Dar, la fel ca şi apostolii, poate şi noi avem impresia că am pregătit sărbătoarea Paştelui, că am realizat tot ce era necesar pentru o sărbătoare reuşită, însă, în realitate, Cristos a fost cel care, pe parcursul acestor săptămâni, ne-a condus, prin celebrările şi textile liturgice sfinte (ispitirea, schimbarea la faşă, femeia samariteancă, orbul din naştere şi învierea lui Lazăr) spre o nouă trăire a misterului pascal în sufletele noastre.
Recent am asistat la o discuţie dintre un preot şi un credincios care era destul de des în apropierea bisericii, dar destul de rar în interiorul bisericii (prin participarea la Sfânta Liturghie, la Spovadă şi Împărtăşanie). A întrebat acel cedincios: “Părinte, cât de des ar trebui să mă spovedesc?” şi preotul, mai în glumă, mai în serios, i-a răspuns cu ceea ce menţiona învăţătura Bisericii prezentată în catehism: “Să-şi mărturiseşti păcatele cel puţin o dată pe an şi să primeşti Sfânta Împărtăşanie în timpul Paştelui”. Dar a continuat acel credincios: “Ştiţi, eu nu vin foarte des la Biserică; la Înviere, la Crăciun, la Hram şi, doar aşa, dacă mai e vreun eveniment extraordinar de important”. Preotul, văzând că discuţia devine, totuşi, mai serioasă, îi răspunde: “Este adevărat că Biserica ne indică ceea ce este absolut necesar şi minimul de făcut pentru a putea spune că suntem, totuşi, creştini. Dar nu este de ajuns doar atât dacă vrem să existe o trăire autentică a vieţii noastre religioase şi un real progress spiritual. Dacă ne spovedim şi ne împărtăşim pentru ziua de Înviere (pentru că prin învierea sa Cristos şi-a arătat victoria asupra păcatului şi a morţii) este la fel de important să fim spovediţi să ne putem împărtăşi şi pentru celebrările patimilor lui Cristos pentru că el ne-a mântuit nu doar prin înviere, ci prin moartea şi învierea sa”. Nu poate nimeni să prevadă dacă acel credincios, înţelegând cuvintele preotului, va participa la sacramente, dar putem să ne gândim cu seriozitate la propria participare la celebrările din Joia Sfântă (ale Cinei Domnului – momentul instituirii Sacramentului Euharistiei), din Vinerea Sfântă (ale patimii şi morţii Domnului pe cruce) şi din Sâmbăta Sfântă (sau Noaptea Învierii Domnului) şi din ziua de Paşti.
Intrând în Ierusalim, Isus este primit şi aclamat de iudei ca rege, ca David odinioară de către înaintaşii lor. Dar ei îşi formaseră o idee greşită despre regalitatea lui Isus. Vedeau în el un rege cu abilităţi politice, sociale, chiar războinice care să alunge dominaţia de orice fel şi care să restaureze (prin minunile despre care se auziseră atâtea şi atâtea) regatul triumfător al poporului ales. şi, în momentul în care Isus le arată că el este un alt fel de rege, un rege umil, bland, iertător, vindecător, purificator, îl abandonează (arătându-i că nu sunt interesaţi de un astfel de conducător) sau chiar îl lasă pe mâna celor care îl resping cu totul, prin metodele cele mai nedemne, până la urmă, chiar prin condamnarea la moarte. Dar Isus avea un plan de mântuire, o misiune pe care i-o încredințase Tatăl şi “S-a umilit, făcându-se ascultător până la moarte şi încă moartea pe cruce”. (Fil 2,8)
Avem înaintea noastră câteva zile în care vom medita, vom parcurge aceste momente ale trădării, ale procesului injust, ale condamnării pe nedrept, ale biciuirii şi umilirii prin purtarea crucii şi ale morţii pe cruce pe muntele Calvar. Participarea personală la aceste celebrări sfinte ar fi rodnică dacă fiecare i-am pune lui Isus întrebarea: EU, unde vrei să-şi pregătesc masa de Paşte? Unde trebuie să fie gândul meu, trăirea mea, privirea mea în aceste zile? În aspectele exterioare (mâncare tradiţională, prieteni, musafiri, familie etc, etc)? Sau în prezenţă atentă şi activă prin meditare, rugăciune, cântare, purificare şi împărtăşire în momentele de suferinţă (celebrările patimii şi morţii Domnului) ca şi în cele de bucurie (Înviere glorioasă)? E un răspuns pe care nu putem să-l dăm prin cuvinte, ci doar prin fapte! Amin.

PR. ROMICĂ Sociu