Centrul Diecezan Caritas Iasi

Meditaţie Duminica a XXIX-a Timpul de Peste An (A) 16 octombrie 2011

Daţi împăratului ce este al împăratului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu (Mt 22,21)
Un preot profesor la un liceu catolic dintr-un orăşel american, le spunea tinerilor, la una din ore: God gives us people to love and things to use, not things to love and people to use… (Dumnezeu ne dă persoane pe care să le iubim şi lucruri pe care să le folosim, nu lucruri pe care să le iubim şi persoane pe care să le folosim…) Meditând lecturile sfinte propuse pentru această duminică observăm cât de inspirate sunt aceste cuvinte, cât de potrivite pentru orice perioadă istorică şi cât de actuale pentru zilele noastre.
Din fragmentul evanghelic al acestei duminici observăm că discursul lui Isus se modifică, se intensifică, se generalizează. De la parabolele în care unul sau altul este chemat să lucreze în via Stăpânului (pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu), Isus trece (provocat de farisei) la un discurs adresat comunităţii, întregului grup care merge împreună pe drumul credinţei. Ne găsim, aşadar, în faţa lui Dumnezeu – Stăpânul şi Mântuitorul nostru – nu doar ca persoane izolate, ci şi ca grup, ca o comunitate de persoane care au o chemare comună.
Voind să-l prindă în vorbă, să aibă cu ce să-l învinuiască, fariseii îi adresează acea întrebare legată de tributul dat împăratului: Este îngăduit să plătim tribut împăratului, sau nu? (Mt 22,17) De aici reies mai multe puncte de meditaţie. În primul rând, comparându-l pe Dumnezeu cu împăratul roman este ca şi cum ar fi comparată o statuie cu sculptorul ei. Ce este omul (chiar şi împărat!!!) în comparaţie cu creatorul său? În al doilea rând, fariseii se prezintă în faţa lui Isus (şi a tuturor celor prezenţi) cu o atitudine de tipul: sau împăratul – sau Dumnezeu. Ei împart, astfel, oamenii în două categorii: o categorie loială împăratului roman (şi a reprezentanţilor săi în diferitele regiuni ale imperiului) şi o a doua categorie loială lui Dumnezeu, loialitate dusă până la extrem, până la fanatism (de genul zeloţilor şi a fariseilor radicali). Observăm, în al treilea rând, că Isus arată că cele două categorii pot coexista, că uneori Dumnezeu se poate folosi de o anumită stăpânire pământească pentru a-şi pune în aplicare planul său de mântuire (chiar şi prin pedepsirea celor chemaţi la mântuire – aşa cum citim din prima lectură de azi).
Ceea ce ne surprinde la atitudinea fariseilor (pe lângă îndrăzneala, neobrăzarea, dorinţa de a-l pune pe Isus în încurcătură) este faptul că ei nu mai interpretau tributul dat împăratului roman în cheie economică, ci în cheie religioasă, acest lucru fiind pentru ei o problemă de idolatrie. Este bine ştiut faptul că împăraţii romani îşi luaseră titlul de „divin”, considerându-se ca zeu, unul dintre zei. Or, tributul dat de către evrei (cei care se presupune că respectau porunca Să nu ai alţi dumnezei înafară de mine) era considerat de farisei o adevărată idolatrie. Isus nu exclude pe nimeni de la chemarea la mântuire, de la intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu, dar, în acelaşi timp, sunt unii care refuză să meargă spre această împărăţie, sunt unii care nu doresc să fie mântuiţi se consideră egali sau chiar mai importanţi decât Dumnezeu. Aceştia vor primi de la Dumnezeu ceea ce li se cuvine. Iar oamenii vor urma exemplul lui Dumnezeu. Însă, pentru cei care îl urmează pe Cristos, a-i da lui Dumnezeu cinstea cuvenită, importanţa cuvenită, a-i acorda timpul cuvenit, este cea mai mare demnitate pe care o poate căpăta în această viaţă.
Sfântul Ludovic, regele Franţei, ridicându-l pe fiul său, Filip, după ce a fost botezat, a exclamat: Tu eşti din neam regal, tu eşti fiul regelui! Dar ce contează această demnitate în comparaţie cu aceea şi mai mare de fiu al lui Dumnezeu, primită la Botez?
Toţi cei care trăim botezul lui Isus, botezul credinţei într-un Dumnezeu bun şi Mântuitor (nu impasibil şi viclean), botezul iubirii faţă de cei care formează împreună cu noi o comunitate în drum spre Împărăţia lui Dumnezeu (nu un grup de concurenţi decişi să intre pe cont propriu în această împărăţie indiferent de răul provocat celor din jur), botezul speranţei că într-o zi vom fi împreună, ca o comunitate de fraţi şi surori adunaţi în preajma lui Dumnezeu formând familia lui, vom pune în aplicare porunca lui Isus de a da fie lui Dumnezeu, fie realităţilor pământeşti cinstea şi prioritatea cuvenite şi vom şti ce să folosim şi pe cine să iubim.

PR. ROMICĂ SOCIU