Centrul Diecezan Caritas Iasi

Niciunul dintre ucenici nu îndrăznea să-l întrebe „Cine eşti tu?” ştiind că este Domnul. (In 21,12)

Intenţia evanghelistului, relatând această arătare a lui Isus cel Înviat ucenicilor, este destul de clară: prin prezentarea faptelor se trezeşte în suflete credinţa.
În Evanghelia după sfântul Ioan învierea lui Isus nu este prezentată ca un fapt izolat, ca o povestire de sine stătătoare, ca o întâmplare care poate să fie oricând extrasă din succesiunea faptelor descrise de evanghelist sau care să dea impresia că a fost aşezată ulterior în acest loc al evangheliei pentru a da un plus de bogăţie în expunerea detaliilor despre viaţa şi opera lui Isus. De aceea, prezentarea învierii lui Isus nu poate avea un început în descoperirea mormântului gol al lui Isus, ci ne trimite mai înapoi (cronologic) la punerea lui Isus în mormânt şi chiar mai înainte la constatarea morţii lui Isus pe cruce. După ce şi-au luat toate măsurile de precauţie pentru ca nici Isus, nici ceilalţi doi răstigniţi, să nu fie vii (în acest sens are loc străpungerea lui Isus cu suliţa de către „unul dintre soldaţi”), trupul lui Isus a fost coborât de pe cruce pentru a fi înmormântat. Împlinind ritualul înmormântării la evrei, Iosif din Arimateea şi Nicodim l-au înmormântat pe Isus într-un mormânt nou, adică din respect şi din iubire pentru Învăţătorul lor, l-au aşezat singur în mormânt, nelăsând aici loc pentru nicio interpretare referitoare la cine era sau cine nu mai era în acelaşi mormânt.
Ultimul capitolul al Evangheliei după sfântul Ioan redă în aproape întreaga sa întindere o apariţie a lui Isus, însă de data aceasta în spaţiu deschis şi foarte departe de locul înmormântării sale: lângă Marea Tiberiadei. Timpul exact al apariţiei nu este precizat, însă un lucru este cert: această apariţie a avut loc după cele două apariţii ale lui Isus din interior (sala Cinei de Taină).
Şapte dintre discipolii lui Isus, dintre care patru erau apostoli (Simon Petru, Toma, Iacob şi Ioan), erau adunaţi lângă Marea Tiberiadei. Petru a ieşit să pescuiască, iar ceilalţi şase au mers cu el. Din povestire reiese că cei şapte discipoli au plecat la pescuit seara sau spre seară şi, deşi au pescuit toată noaptea nu au prins nimic. Spre dimineaţă, Isus era pe mal, însă discipolii nu l-au recunoscut, fie din cauză că încă nu era lumină, fie că erau destul de departe. Isus i-a întrebat dacă au ceva de mâncare, însă, răspunzând ucenicii că nu au, Isus le-a spus să arunce năvodul în partea dreaptă a bărcii. Ucenicii au rămas miraţi că au prins atâta peşte (153 peşti mari), iar ucenicul pe care îl iubea Isus l-a recunoscut pe Isus şi i-a spus acest lucru lui Petru. Petru nu a stat prea mult, ci s-a încins cu haina şi s-a grăbit spre ţărm. Nici măcar nu a mai vâslit, ci s-a aruncat în mare grăbindu-se până la ţărm. Pe uscat era un foc cu jar pe care erau puşi peşti şi pâine la care s-au adăugat, la porunca lui Isus, câţiva din peştii prinşi de discipoli. După ce Petru a adus toţi peştii la mal, Isus le-a dat discipolilor peşte să mănânce, şi la fel a făcut şi cu pâinea. Nimeni nu-i contesta prezenţa reală, căci, notează evanghelistul, „ştiau că este Domnul”. Apoi, evanghelistul face o precizare foarte importantă şi afirmă că această apariţie a lui Isus a fost a treia în faţa discipolilor „după ce înviat din morţi”.
Povestirea apariţiei de lângă Marea Tiberiadei se încheie cu misiunea de păstor pe care Domnul i-o încredinţează lui Petru şi acea lipsă de înţelegere exactă a ceea ce se va întâmpla cu ucenicul pe care îl iubea Isus.
Această apariţie lângă Marea Tiberiadei este ultima descrisă în Evanghelia după sfântul Ioan, dar în finalul fragmentului se aminteşte generic că „mai sunt multe alte lucruri pe care le-a făcut Isus” printre care s-ar putea plasa şi alte apariţii după înviere, însă este mai util pentru credinţa noastră să nu alunecăm în domeniul probabilităţilor.

Pr. ROMICĂ SOCIU