Centrul Diecezan Caritas Iasi

Meditaţie duminica a 16-a C

„Doamne, nu trece fără să te opreşti la slujitorul tău!” (Gen 18,3)
Cele mai preţioase izvoare din care primim învăţătură duminică de duminică sunt Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie (cuvântările şi scrierile sfinţilor părinţi ai Bisericii). Din Sfânta Scriptură (mai exact din Vechiul Teastament - respectiv Cartea Genezei) înţelegem că Dumnezeu, cel care a creat lumea, nu se retrage undeva sus, printre norii cerului lăsându-i pe cei pe care i-a creat să se descurece singuri, să răzbată pe pământ fiecare după puterile proprii (ca un fel de lege a juglei), ci se implică personal în istoria şi în viaţa fiecărei creaturi. De aceea se cere stabilirea (din partea omului) unei relaţii personale cu Dumnezeu. Omul îl caută pe Dumnezeul care se descoperă ca fiind creator şi această căutare a omului îşi găseşte răspunsul în vizita/vizitele pe care Dumnezeu le face în viaţa cotidiană a omului.
Lecturile sfinte din această duminică ne dovedesc cum Dumnezeu îşi vizitează „apropiaţii”, pe cei pe care îi numeşte prieteni datorită relaţiei personale speciale pe care o au cu El. Dacă ne amintim de cuvintele rostite de preotul Zaharia (tatăl sfântului Ioan Botezătorul): „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, pentru că l-a vizitat şi l-a răscumpărat pe poporul său!” (Lc 1,68), observăm cum această idee capătă contur încă de la începutul istoriei poporului ales. Cei trei bărbaţi care l-au vizitat pe Abraham, i-au acordat această cinste (şi Cartea Genezei menţionează că este vorba de Domnul!) pentru că au putu vedea credinţa din inima lui Abraham. Iar această credinţă nu se rezumă doar la cuvinte, ci este transpusă în fapte (de ospitalitate) de întraga casă a lui Abraham.
De ospitalitate are parte şi Isus (după cum aflăm din fragmentul evanghelic) în casa surorilor Marta şi Maria. Iar acestă ospitalitate evidenţiază modul în care cele două surori îşi manifestă legătura/relaţia personală cu Isus Cristos. Marta este foarte activă, doreşte să-i asigure Învăţătorului tot confortul şi toată pompa cuvenită unui oaspete atât de important. Maria nu se clinteşte o clipă de lângă Isus, sorbindu-i fiecare cuvânt, fiecare povaţă, fiecare învăţătură. Sfinţii părinţi ai Bisericii citesc în atitudinea celor două surori atitudinea a două categorii de creştini: activiştii şi contemplativii. Cei dintâi au dorinţa (foarte lăudabilă) de a-i asigura lui Cristos prezent în ficeare dintre fraţii creştini (mai mici) cele necesare pentru a duce o viaţă demnă de valoarea lor inestimabilă în ochii lui Dumnezeu. Cei de pe urmă, îi ţin companie lui Cristos (prezent în Preasfântul Sacrament al Euharistiei) zi şi noapte în biserici, capele şi mănăstiri (chiar de clauzură). Dar părinţii Bisericii nu trasează o ierarhie între aceste două moduri de a-l sluji pe Cristos pentru că Isus însuşi nu face acest lucru (după cum am citit în fragmentul evanghelic): Maria şi-a ales partea cea mai bună pentru că ştie că la baza preocupărilor sale trebuie să stea căutarea Împărăţiei lui Dumnezeu, iar slujirea ei ca persoană trebuie să aibă ca motivaţie interioară apropierea personală de această Împărăţie. Marta face multe lucruri (slujeşte şi ea), dar riscă să se abată sau să uite motivaţia fundamentală iniţială. Poate că reuşim să înţelegem mai bine aceste aspecte ale slujirii dacă privim pentru o clipă la munca de evanghelizare a misionarilor creştini.
Un preot misionar povestea cum, în ţinuturile africane pe care le străbate pentru a-i chema pe oameni să se întâlnească cu Dumnezeu Creatorul, s-a mirat foarte tare cum de el (care era acolo de un timp relativ scurt – 6 ani) avea mult mai mult succes în munca de evanghelizare decât alţi misionari protestanţi care erau acolo de decenii îndelungate. Explicaţia sa se găsea în faptul că misionarii protestanţi punea mare accent pe slujirea umană, umanitară, sanitară a indigenilor, fără a proclama în mod direct învăţătura Evangheliei, lasând (spuneau ei) ca din bunătatea exprimată de ei să transpară imaginea unui Creator bun. Dar atitudinea misionarului catolic era de a prezenta învăţătura lăsată de Cristos prin evanghelişti şi de a arăta cum acţionează în conformitate cu această învăţătură. Iar africanii (care percep, totuşi, nuanţele) au înţeles foarte bine motivaţia lui.
Aceeaşi motivaţie este evidenţiată de sfântul Paul (citim în cea de-a doua lectură). El a devenit slujitorul Bisericii (fraţilor) datorită misiunii încredinţate lui de Cristos: să predice Cuvântul şi să-i ajute pe oameni (să-l asculte şi apoi) să-l pună în practică.
În această perioadă de grea încercare pentru cei acoperiţi de revărsarea apelor, ficeare dintre noi are ocazia să le demonstreze celor sinistraţi că Dumnezeu nu-i uită, nu-i ocoleşte, ci îşi îndreaptă cu milă privirea spre ei (chiar şi prin intermediul nostru). Atitudinea noastră (a fiecăruia dintre noi) poate să se confunde cu atitudinea fie a Martei, fie a Mariei. Însă Divinul Învăţător ne îndeamnă să punem împreună cele două atitudini şi să le oferim fraţilor noştri o slujire totală, întreagă, deplină. Nu trebuie să uităm care este motivaţia noastră spirituală şi nici în numele cui îi slujim. Iar dacă le amintim că Dumnezeu este alături de ei prin munca Centrului Diecezan Caritas (instituţie a Bisericii Catolice) nu o facem pentru reclamă proprie, ci ca să ştie Dumnezeu nu trece fără să se oprească la cei care ani de-a rîndul l-au slujit pe El cu inimă curată.
Vă propun, în înceierea acestei meditaţii, cuvintele unui vechi imn creştin (atribuit sfântului Ambroziu de Milano): Ziua, seara şi-apoi noaptea şi din nou în zorii zilei/ Înălţăm spre tine glasul, cerşetori la tronul milei; / Te rugăm cu umilinţă: ne păstrează mintea trează,/ Cu iubire părintească peste noi mereu veghează. // Să muncim cu hărnicie fără preget, ca o Martă,/ Dar de tine munca zilei nu lăsa să ne despartă;/ Să rămânem lângă tine ca Maria, buna-i soră,/ Care, stându-ţi la picioare, te ascultă şi te-adoră. Amin.

PR. ROMICĂ SOCIU