Centrul Diecezan Caritas Iasi

Duminica a II-a din Postul Mare 20 martie 2011

Arată-ne, Doamne, îndurarea ta, căci tu eşti speranţa noastră! (Ps32,22)

Se întâmplă, de multe ori, în viaţă să fim dezorientaţi, să nu ştim încotro să privim, la cine să mai apelăm pentru a primi ajutor în numeroasele noastre probleme. Am vrea, parcă să apelăm la cei din familie sau la prieteni, dar ne simţim jenaţi de neputinţa noastră. Am vrea, uneori, să apelăm la Dumnezeu, dar nu dorim să-l deranjăm cu toate fleacurile noastre. Atunci, la cine să apelăm?
Lecturile sfinte propuse pentru cea de-a doua duminică din Postul Mare ne îndeamnă să ne oprim preţ de o clipă şi să privim la noi: la această creatură care se vede atât de minunată prin ochii lui Dumnezeu.
Prima lectură (din Cartea Genezei) îl aduce în atenția noastră pe Abraham: un om; un credincios. Ce a văzut Iahve la acest om? De ce i-a făcut o propunere atât de neobişnuită? Pentru ce ar fi meritat Abraham să devină părintele unui mare popor? Cu sigurnţă, Abraham nu avea o credinţă atât de puternică încât să nu-i refuze nimic unui Dumnezeu pe care abia îl cunoştea. Totuşi, Iahve îi propune lui Abraham un drum, un drum în care Abraham învaţă credinţa şi încrederea în Dumnezeu. şi, când, credinţa lui ajunge la maturitate, atunci Dumnezeu concretizează promisiunea sa dându-i-l pe Isac şi urmaşii săi, până când aceştia devin un popor numeros.
Fragmentul evanghelic reia ideea drumului de credinţă al poporului lui Iahve. Câte nu făcuse Iahve pentru poporul său? I-a scos din ţara sclaviei. A încheiat o alianţă cu ei pe Muntele Sinai. I-a învăţat prin profeţi. I-a condus către sfinţenie prin Lege. I-a aşteptat la întâlnirea personală în Templul din Ierusalim. şi totuşi, credinţa poporului nu era ajunsă la maturitate. Chiar şi în momentul în care Isus (Mântuitorul) a venit pentru a le vorbi despre Dumnezeu, în sufletele lor încă mai era loc pentru îndoială. Isus îi ia cu sine pe Petru, Iacob şi Ioan (ca simbol al poporului ales) şi îşi dezvăluie “faţa”: dumnezeirea. Fiul lui Dumnezeu venit pe pământ pentru a-şi conduce poporul la întâlnirea cu El, la mântuire. Ce a văzut Isus în Petru, Iacob şi Ioan? De ce i-a făcut martorii unei experienţe atât de neobişnuite? Pentru ce ar fi meritat cei trei apostoli (împreună cu ceilalţi) să devină pilonii unui (nou) popor al lui Dumnezeu? Oare erau apostolii mai credincioşi decât ceilalţi din popor? Cu siguranţă, Isus ştia ce este în sufletul fiecăruia. Dar a văzut în ei dorinţa de a merge pe acest drum al credinţei. Era, totuşi, un drum dificil, împresurat cu afirmaţii “grele” din partea lui Isus (pe care poporul nu le-a înţeles), cu întâmplări neobişnuite (liniştirea furtunii etc.), dar şi cu trădare, suferinţă, învinuiri, cruce, moarte. De aceea, pentru a le întări credinţa, le-a arătat “faţa” sa. Aveau, oare, apostolii, mai mult decât ceilalţi (din poporul ales) merite în faţa lui Dumnezeu? Sau erau ei mai slabi în credinţă decât ceilalţi? Cu siguranţă că erau destul de asemănători cu restul poporului. Totuşi, ei au parte de această experienţă datorită “hotărârii harului său” (2Tim 1,9). Doar din acest motiv au fost primii dintr-un nou popor al lui Dumnezeu: Biserica.
Ne întrebăm şi noi (cei care facem parte din Biserica lui Cristos): ce merite avem în faţa lui Dumnezeu că ne-am născut în familii creştine care ne-au deschis ochii pentru a-l întâlni pe Dumnezeu, că trăim într-o ţară ferită de cutremure (foarte mari sau frecvente), tsunami, uragane şi multe altele? Cu siguranță că doar hotărârea de a ne dărui harul său este cea care ne conferă această linişte spirituală. Iar harul său are nevoie de răspunsul nostru, de colaborarea noastră.
Din viaţa fericitului părinte papa Ioan al XXIII-lea se povesteşte că un preot care se considera un mare păcătos datorită multelor sale greşeli şi păcate, a cerut o audienţă la papa. Voia să-i ceară un sfat pentru că ajunsese la marginea prăpastiei disperării. Papa l-a primit pe acel preot şi, pentru a-l ajuta să repare situaţia în care se afla, primul lucru pe care l-a făcut a fost să-l roage să-I spovedească. El. Un preot păcătos. Să-l spovedească pe Papa. Abia atunci, a înţeles acel preot cât valorează în realitate.
Dacă lecturile sfinte din această duminică ne îndeamnă să privim la noi, este tocmai pentru a înţelege cât valorăm pentru Dumnezeu Tatăl care l-a trimis pe Fiul său, cât de multe minuni a săvârşit Dumnezeu Fiul pentru cei care “au timp” să-i privească “faţa” şi cât de mult ne poartă de grijă Dumnezeu Duhul Sfânt chemându-ne să ascultăm la fiecare Sfântă Liturghie Evanghelia, Vestea cea Bună a mântuirii. şi nu ne cheamă doar să ne înfumurăm cu demnitatea pe care am primit-o, ci să ne amintim că numai de la Dumnezeu avem această demnitate. El este cel care ne susține cu harul său, care ne arată bunătatea şi îndurarea sa, care este credinţa şi speranţa noastră.

Pr. Romică Sociu