Centrul Diecezan Caritas Iasi

Duminica albă sau Duminica divinei milostivirii. Urarea de pace care răsună cu ocazia sărbătorilor de Paşti este şi în acest an binevenită căci mai sunt atâtea conflicte în lume şi între noi. Sfântul Ioan a scris: „Isus a venit, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: «Pacea să fie cu voi!». Acesta este începutul Evangheliei de astăzi, dar şi punctul de la care ar trebui să pornească fiecare bărbat şi fiecare femeie ce ar dori să pornească din nou pe calea propriei existenţe: întâlnirea cu Isus şi darul păcii. Cele două realităţi sunt împreună, pentru că pacea este darul Celui Înviat. Pacea vine după.
Prima este prezenţa Celui înviat, el când vine între noi ne aduce adevărata pace. Isus este pacea noastră. Frica apostolilor ce stăteau baricadaţi în cenacol era rodul necredinţei care i-a rupt de Isus; de aici singurătatea şi rătăcirea. Profeţii au prezis cu mult timp înainte că Mesia, Fiul lui Dumnezeu, va veni ca „principe al păcii”. La naşterea sa îngerii au cântat: „pe pământ pace oamenilor”. El însuşi spune: „Pace vă dau vouă, pacea mea, dar nu cum o dă lumea”. Plin de amărăciune când privea de pe Muntele Măslinilor maiestatea Ierusalimului, cu lacrimi în ochi, Isus a mustrat poporul său: „Dacă ai fi înţeles chiar şi tu, în această zi, calea păcii!”. Credinţa ne pune în contact cu Isus cel înviat, credinţa ne dă harul dobândit de Isus, ne deschide inima să primim iertarea, împăcarea cu Tatăl ceresc şi liniştea de a fi slujitori ai Împărăţiei lui Dumnezeu.
Cum de martirii, mureau cu surâsul pe buze şi unii chiar cântând? Ei ştiau că-l „văd pe Isus”. Dar şi astăzi în pofida tuturor presiunilor ce vor să ne îndepărteze de Cel înviat, sunt atâţia creştini care trăiesc ca şi cum ar aparţine Cerului. Ei au certitudini care par „nebunii pentru lume şi pentru cei care sunt captivaţi şi robiţi de lume”. Însă viaţa celor care cred în înviere este un răspuns pe care i-l dau lui Isus care cere încredere deplină, ca aceea a apostolilor, chiar dacă uneori simt teama lui Petru sau incertitudinea lui Toma. Scria minunatul Papă Paul al şaselea de Paşti în 1963: „Misterul pascal cere în timpul nostru fidelitatea care este adevărata mărturisire de credinţă. În interiorul spiritului nostru astăzi răvăşit şi agitat de atâtea curente de gândire, de sensibilităţi, de tendinţe, care ne expun… dar a gândi fără a ne implica, a trăi fără datorii, a te bucura de orice senzaţie, aceasta este tentaţia modernă care ne atrage şi ne dezamăgeşte. Am încurcat libertatea cu nedeterminarea. Voinţa liberă nu ştie să mai aleagă în mod uman şi cu logică, adică conform raţiunii, pentru că raţiunea are nevoie de principii adevărate. Creştinii însăşi sunt adesea ademeniţi de libertatea de a gândi şi de a acţiona, ce nu are temelii cu adevărat raţionale şi cu atât mai puţin criterii de viaţă creştină. Se preferă uneori a clădi propriile experienţe pe nisipurile mişcătoare ale neîncrederii în adevăr, mai curând decât să-şi întemeieze construcţia vieţii individuale şi sociale pe stânca cuvântului lui Cristos. Curentul respectului uman, valurile opiniei publice, sugestiile modei fac din noi trestii purtate de vânt, aşa cum spune Evanghelia. Este necesară întoarcerea la încrederea (care-i lipsea lui Toma) care este urmarea credinţei şi a speranţei. Chiar dificultăţile noastre pot să fie orientate de Cristos spre proiectul Providenţei sale. Să ridicăm aşadar ochii sufletului spre imaginea triumfătoare a lui Cristos şi să lăsăm ca toate cuvintele sale tonifiante să răsune acum în sufletele noastre: «Pace vouă: fericiţi cei care cred fără să fi văzut!». A trăi fără această certitudine este cu adevărat un mod de a-ţi fi frică să trăieşti şi … să mori! Să ne implicăm, aşadar, să trăim chiar şi noi aşa cum relatează cartea Faptele apostolilor, azi: „Mulţimea celor care credeau era o singură inimă şi un singur suflet şi nimeni nu spunea că ceea ce are îi aparţine, dar toate le aveau în comun”. Acesta este proiectul lui Dumnezeu: un pământ pe care toţi să trăiască fără tristeţi, un pământ pentru toţi, Dumnezeu este unicul proprietar şi toţi să se poată bucura de toate. El vrea ca pe acest pământ mizeriile să poată fi învinse iar bogăţiile împărţite tuturor. Învierea lui Cristos marchează naşterea unui nou popor, ce are ca semn caracteristic unitatea, comuniunea. Biserica este una, pentru că în ea fiecare este şi se pune în slujba comunităţii. Între efectele învierii sunt şi acestea: distrugerea oricărei separări, a oricărei bariere ce era între mine şi ceilalţi, dar şi a vedea viaţa mea ca o posibilitate de a face bine şi de a-l imita pe Isus care pe unde mergea făcea numai bine.
„Doamne, fă-mă să renasc din Duhul Sfânt şi să am un raport adevărat, personal, angajant, cu o imensă încrede în tine, cu o viaţă conform celor cerute de Evanghelie. Fereşte-mă de superficialitatea făcută din mici şi mari compromisuri”. Să reflectăm la cuvintele unei surori, sora Maria Romero Meneses: „Nu este credinţă mai mare şi vie decât aceea de a crede că Dumnezeu realizează în mod admirabil interesele noastre chiar când răvăşeşte planurile noastre. Este admirabilă credinţa sufletului care parcurge calea abandonului, primind orbeşte ceea ce Dumnezeu face”.

Pr. dr. Alois Hîrja