Mulţi şi-l imaginează pe „Dumnezeu” ca fiind departe, ca un străin sau ca un fel de filozofie întortocheată sau simplistă, dar inexplicabilă. Mai ales când se pune problema doctrinei despre Sfânta Treime, avem impresia că suntem în faţa unei teorii dificile. Dimpotrivă. Nu este aşa. Dumnezeu, fiinţa supremă, este o comuniune de persoane concrete a căror iubire fac din trei persoane o singură fiinţă. Dumnezeu este comuniune datorită iubirii care se revarsă peste ceilalţi în mod liber. Chiar ne cheamă să păşim pragul vieţii sale intime şi aducătoare de fericire.
De fapt, nici nu reuşim să înţelegem pentru ce Dumnezeu se interesează de noi, mai mult decât ne interesăm de noi înşine. Tocmai pe când eram cu toţii păcătoşi, Tatăl l-a trimis pe Fiul său pentru a ne oferi viaţa nouă a Spiritului său. În mod liber. Din iubire, căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.
Isus Cristos nu se impune. Nu constrânge pe nimeni să-l accepte. Ne lasă toată libertatea propriei decizii. Aceasta este culmea vieţii umane. Putem să trecem pe lângă Domnul Isus care a murit şi a înviat pentru noi fără să ne învrednicim a-i acorda nici măcar o privire distrată. Urmările nu sunt ca o pedeapsă din partea lui, ci ca nişte consecinţe ale pierderii a ceea ce ne putea salva.
Şi, totuşi nu putem să o facem ca şi cum el nu ar exista ca Dumnezeu făcut om care iartă şi salvează. Cine nu crede este deja osândit.
Dar dacă ne deschidem iubirii sale, atunci Cristos se revelează ca cel care a trezit în noi toate aşteptările cele mai radicale. Ne copleşesc prin exces aceste aşteptări. Este mântuirea. Este harul, Este Spiritul care locuieşte în noi şi ne face asemenea Domnului Isus. Prin toate acestea viaţa nouă care ne este dăruită, începe să devină echilibru şi armonie aici pe pământ, dar mai ales va apare în toată gloria sa dincolo în veşnicie. Începe aici, şi devine apoi „viaţă eternă”.
O idee biblică de meditat şi de pus în practică: Harul Domnului nostru Isus Cristos, iubirea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi toţi.
În Vechiul Testament nu găsim o revelaţie precisă a Trinităţii, chiar dacă sunt unele afirmaţii timide ce dau de înţeles existenţa unor prezenţe divine discrete: monoteismul riguros al poporului ales proclamă existenţa unui singur Dumnezeu. Israelul nu s-a gândit însă niciodată la un Dumnezeu singur, un Dumnezeu solitar. El mereu a invocat şi s-a gândit la el ca la o fiinţă în dialog cu lumea, cu neamurile şi mai ales cu poporul său. El a intervenit de nenumărate ori pentru a-l salva şi a făcut o alianţă de colaborare. Isus este cel care a dat mărturii despre comuniunea dintre persoanele divine. Adesea, Fiul Omului evocă şi îl cheamă în ajutor pe Tatăl. Vorbeşte de Spirit şi-l promite ca mângâietor, avocat, foc al adevărului. Sfântul Ioan este evanghelistul care reuşeşte să perceapă stilul lui Dumnezeu iar ambientul care este dominat de stilul lui Dumnezeu, este acela al iubirii. Ar fi bine să zăbovim mai multe momente astăzi şi să repetăm: Fii binecuvântat Dumnezeule Tată, Fiu şi Spiritul Sfânt: pentru că mare este iubirea ta faţă de noi. Sau am putea să reflectăm la meditaţia pe care o făcea deseori Sfânta Elisabeta a Sfintei Treimi: O, Foc care mistui, Spirit al iubirii, coboară asupra mea, pentru ca să se realizeze în sufletul meu o asemănătoare întrupare a Cuvântului: şi eu să fiu pentru Isus o omenire adiţională, în care el să reînnoiască întregul său mister… O, Treimea mea, Totul meu, Fericirea mea, Iubire infinită, Imensitate în care mă pierd. Aşadar, să ne construim viaţa şi credinţa pe Dumnezeu, Sfânta Treime. Şi ca să trăim în „familia Sfintei Treimi, Isus ne propune să urmăm poruncile lui Dumnezeu şi să le păstrăm în inimă.

Pr. dr. Alois Hîrja