Centrul Diecezan Caritas Iasi

Meditaţie Duminica a VII-a din Timpul de Peste An (A)
20 februarie 2011

Domnul te încununează cu bunătate şi îndurare! (Ps 102,4)
Mulţi oameni au impresia că în această viaţă pornim de la zero, sau chiar cu mai puţin decât atât, că pornim cu un handicap, că, atunci când ne naştem creierul nostru nu găzduieşte nimic, că inima noastră este goală, sufletul nostru nu se simte ataşat de nimeni şi de nimic. În realitate, putem observa (chiar de la copiii mici) că în fiecare persoană umană este înscris ceva de către Creatorul şi Ocrotitorul său. Acest ceva este tendinţa spre împlinire, dorinţa de a progresa personal până ajungem la culmea realizărilor personale. În acest progres, ne dăm seama că, de cele mai multe ori, nu facem altceva decât să cultivăm în noi ceea ce se află în interiorul nostru sub formă de sâmbure gata să încolţească şi să rodească, dacă este păstrat în mediul propice.
Lecturile sfinte din această duminică ne arată cât de adevărate sunt aceste idei pe care tocmai le-am expus. Dumnezeu, creatorul şi sfinţitorul omului îi explică scopul şi ţinta supremă a omului: sfinţenia, arătându-i (totodată) şi mijloacele prin care poate ajunge la desăvârşire: iubirea (faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele). Ceea ce poporul (care îl are ca Dumnezeu pe Iahve) primeşte prin cuvintele adresate lui Moise este explicat (celor care l-au primit ca Mântuitor pe Isus Cristos) prin cuvintele adresate celor 12 apostoli în discursul de pe munte (începând cu proclamarea fericirilor şi încheind cu chemarea la desăvârşire).
Din Sfânta Scriptură (la modul general) şi din lecturile sfinte ale acestei duminici (în mod special) putem evidenţia un real progres al legii sau o întreită manifestare a relaţiei frate-frate. Isus aminteşte prima lege veche (a celor care nu-l cunoşteau pe Iahve): ,,Ochi pentru ochi; dinte pentru dinte!" Ceea ce mulţi nu au înţeles este faptul că prin această lege nu era promovată (numaidecât) răzbunarea, ci mai degrabă, era pusă o limită acestui act de cruzime împotriva celui ce ne-a greşit. Aşadar, nimeni nu putea aplica o pedeapsă (chiar dacă "îşi făcea singur dreptate") mai mare decât răul pe care l-a primit: pentru vătămarea unui ochi nu se putea aplica decât o pedeapsă echivalentă. şi, adaugă Cristos, "eu, însă, vă spun: nu întoarceţi răul celor care vă fac rău", arătând că desăvârşirea nu este compatibilă cu răzbunarea. Sfântul evanghelist Matei prezintă, mai departe, referirea pe care Isus o face la Legea lui Moise (Decalogul): iubirea faţă de aproapele şi indiferenţa/ura faţă de duşman. Ceea ce învăţătorii poporului ales defineau prin "aproapele" era, într-o mare măsură, adevărat: fratele/cel din acelaşi neam şi, prin excelenţă, Cel care ne Iubeşte – Iahve. În rest, toţi cei care nu-mi sunt rude/prieteni sau chiar toate celelalte popoare, intrau în categoria "duşmani" care nu beneficiau de protecţia Decalogului, oricât de bine s-ar fi comportat aceştia cu cei din poporul ales. Aşadar, nu era vrednic de a fi iubit decât cel considerat "aproapele". Dar, adaugă Cristos "eu, însă, vă spun: iubiţi pe duşmanii voştri", arătând că, în realitate nu există duşmani, ci există oameni care ne fac bine şi oameni care (din diferite motive) ne fac rău. A-i iubi pe cei care ne fac bine, ne situează pe o anumită treaptă apropiată de sfinţenie, însă nu este suficient de aproape de desăvârşire. Iubirea faţă de cei care fac bine poate fi întâlnită la orice grup de oameni oricât de corecte sau incorecte ar fi activităţile lor, neavând nevoie de vreun suport religios. Dar iubirea desăvârşită este aceea în care cineva se roagă pentru cei care îi fac rău (să ne amintim de rugăciunea lui Isus de pe cruce sau de rugăciunea sfântului Ştefan, primul martir sau de rugăciunea sfântului Paul pentru Alexandru fierarul). Această rugăciune pentru cei care ne fac rău dă dovadă că suntem "fiii Tatălui din ceruri", spune Isus. Astfel, legea (şi, în definitiv, iubirea) nu se mai raportează la "frate", la cel care îmi face bine sau rău, ci la Dumnezeu, la cel care îi iubeşte pe toţi, "care face să răsară soarele său peste cei buni şi peste cei răi şi să cadă ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi" (Mt 5,45). Aşadar, desăvârşirea, sfinţenia, trebuie căutată în sfera Celui Desăvârşit, a lui Dumnezeu, cel care ne-a creat şi care a aşezat în adâncul fiinţei noastre acele mici seminţe: conceptul de iubire, de frate, de bine, de sfinţenie, de desăvârşire, de Tată, de Dumnezeu.
O povestioară veche spune că un împărat avea trei fii. Nu pierdea nici o ocazie să arate oricui cât este de mândru de fiii săi. De cel mai mare era foarte mândru pentru că crescuse un om drept, corect, neatins de corupţie sau părtinire. De fiul mijlociu era foarte mândru pentru că devenise un om bun cu cei din jurul său fiind gata să ia apărarea oricui i se făcea vreo nedreptate şi să scoată la iveală orice nelegiuire săvârşită indicând gravitatea şi pedeapsa meritată. Dar, cel mai mândru era acel împărat de fiul cel mai mic. Acesta devenise un om atât de bun încât era gata să ierte pe oricine şi să-şi arate măreţia prin faptul că orice mică suferinţă pe care o primea din partea cuiva, era răsplătită nu cu pedeapsă, ci cu un mare bine care să îndrepte balanţa datorită răului săvârşit. Pe acesta împăratul îl numea: "Coroana mea". Amin.

Pr. Romică SOCIU