Centrul Diecezan Caritas Iasi

Cine vrea să vină după mine să-şi ia crucea şi să mă urmeze! (Lc 9, 23)
Timpurile prezente sunt, pentru cei mai mulţi din jurul nostru, timpuri de o inimaginabilă confuzie, atât pentru creştini, cât şi pentru necreştini, atât la nivel uman (social, politic, economic), cât şi la nivel spiritual. Nici timpurile în care Isus a trăit pe pământ nu au fost lipsite de o atare confuzie, mai ales din punct de vedere spiritual. Pagina evanghelică din această duminică dă mărturie despre aceasta. Însă, tot din fragmentul evanghelic primim o lumină care clarifică, întăreşte şi sporeşte credinţa Celor Doisprezece. De la ei învăţăm şi noi cum să dispersăm confuzia indiferenţei, a necredinţei sau a credinţei foarte diluate.
Primul aspect scos în evidenţă de sfântul Luca este contextul în care Isus era înconjurat de ucenicii săi: “pe când se afla într-un loc separate pentru rugăciune” (Lc 9,18). Chiar dacă oamenii nu dau importanţă sau nu înţeleg atitudinea lui Dumnezeu, prezenţa lui în lumea noastră concretă este reală. Este activă. Este binevoitoare. Cristos însuşi mijloceşte pentru “ai săi” (cei pentru care s-a jertfit) la Tatăl ceresc. Din această atitudine care predispune la rugăciune, la încredere în Dumnezeu, la dorinţa de a fi întăriţi de harul divin, Isus le adresează ucenicilor două întrebări: 1) Cine spune lumea că sunt eu? 2) Cine spuneţi voi că sunt eu? Nu-i pune la încercare, nu-i provoacă, nu le reproşează. Doreşte doar să-i pună faţă în faţă cu realitatea gândită şi trăită de contemporanii lor. De aici nu rezultă că este absolut importantă părerea (sau credinţa) lumii. Dar le arată care este situaţia, îi conduce să înţeleagă cum ar trebui să fie şi le arată calea pe care trbuie s-o urmeze pentru a ajunge la ce ar trebui să fie. Situaţia este, într-adevăr, confuză: unii cred că Isus este Ioan Botezătorul (considerat un mare profet), alţii că este Ilie. Alţii îl consideră un profet la modul general. “Voi, cine spuneţi că sunt eu?” (Lc 9, 20) Ce spune credinţa voastră? Cum ar trebui să mărturisească toţi? Ce concluzie ar trebui să tragă toţi cei pe care i-am învăţat, cei pentru care am săvârşit minuni, cei cu care am stat pentru a le arăta bunătatea şi iubirea mea?
De la Isus, evanghelistul Luca trece la atitudinea apostolilor reprezentată de răspunsul sfântului Petru: tu eşti “Mesia lui Dumnezeu” (Lc 9, 21). Mesia = Cristos = Cel Uns = Mântuitorul. Învăţătorul nu este doar “Isus” – Omul – Profetul. Ci, el este Cristosul – Dumnezeu. Iată cum de la o credinţă confuză, generală (şi destul de departe de adevăr), apostolii (cei care îl urmează cu adevărat pe Isus) trec la o credinţă personală, clară şi concretă: credinţa în prezenţa lui Dumnezeu făcut om în presoana lui Isus din Nazaret.
Al treilea aspect scos la lumină de evanghelilstul Luca (surprinzător) ne face să ne întrebăm: de ce Isus le spune apostolilor că nu este cazul să dezvăluie nimănui (mai ales bătrânilor poporului, arhiereilor şi cărturarilor) credinţa lor? Şi explicaţia nu întârzie să apară: pentru că mai întâi Fiul Omului va avea de suferit. Apoi vor suferi cei care-şi mărturisesc credinţa în el (după ce “a treia zi va învia” versetul 22). Iar istoriile martiriilor primilor creştini ne lămuresc pe deplin şi ne asigură exactitatea acestor prevestiri ale lui Isus.
Se povesteşte că, pe timpul persecuţiilor împăratului roman Diocleţian, un tânăr creştin a fost arestat (ca mulţi alţii) de către prefectul oraşului pentru motivul că este creştin şi nu aduce cult împăratului (autoproclamat divinitate). Nedorind să-şi lepede credinţa, tânărul era torturat în cele mai teribile moduri. Pentru a-şi bate joc de el, călăul îl întrebă: “Ce zice acum învăţătorul tău văzând că mori şi tu, la fel cum şi el a murit?” Tânărul, destul de mirat, l-a întrebat: “Dar de unde ştii tu că Învăţătorul meu a murit?” Călăul i-a răspuns: “Am citit în cărţile voastre.” Şi mai mâhnit, tânărul a continuat: “Dacă ai citit că a murit, de ce nu ai continuat lectura pentru a înţelege că, după trei zile, a înviat?” Şi, plin de speranţă în învierea proprie (la timpul cuvenit) şi încrezător în promisiunile Mântuitorului, a adormit în Domnul.
Această isorie a tânărului martir (şi altele asemănătoare) ne arată cum mulţi sunt deschişi la a intra în misterul credinţei în Cristos, dar care, din păcate, rămân la suprafaţă şi nu pătrund în profunzime … Pentru noi, care avem atâtea exemple (atât pozitive cât şi negative), este mult mai uşor să trezim dorinţele sufletului şi să le orientăm spre înaintarea în credinţă, spre progresul spiritual, spre cunoaşterea profundă a lui Cristos şi a Veştii Bune de mântuire adusă de el. Dar acest lucru presupune un efort susţinut, serios şi continuu indiferent de cât de dificil va părea la un moment dat. A renunţa la noi înşine nu înseamnă doar la a renunţa la egoism, ci presupune şi o angajare în viaţa şi problemele celui de lângă noi (cunoscut sau necunoscut, mai apropiat sau mai îndepărtat, avansat sau începător, ager sau mai lent etc.). Iar crucea poate îmbrăca diferite forme: de la suferinţă, singurătate, lipsuri, păcate greu de lăsat în urmă, până la îndeplinirea cu conştiinciozitate a îndatoririlor zilnice şi chiar până la zâmbetul (uneori forţat) de pe chipul nostru arătat celor pe care încercăm să-i slujim. Poate părea că ne pierdem timpul (sau tinereţea sau chiar viaţa întreagă) cu unii ca aceştia. În realitate, o salvăm, o câştigăm – pe a noastră şi, poate, şi pe a altora…

Pr. ROMICĂ SOCIU