Centrul Diecezan Caritas Iasi

Învierea în limitele societăţii noastre

Traversând istoria omului cu divinul, constatăm dezvoltarea treptată prin cunoaştere şi mistică explicitarea acestei relaţii speciale om-divinitate. Fenomenul religios în sine reclamă actul credinţei existent în conştiinţă. Deşi unii resping acest substrat fundamental al conştiinţei, ei simt nevoia să afirme alt gen de fundament : nihilismul, pozitivismul, ateismul sau formele lor adiacente. Întreaga istorie a omului cu divinul e guvernată de două ipostaze şi o trecere. Ipostazele reclamă „ascunderea” lui Dumnezeu şi „evidenţa divină”, iar trecerea de la „ascunderea divinului” la „evidenţa teofaniei” nu este doar un gest al omului ci este puterea lui Dumnezeu ce se oferă Revelat în existenţa total umană fără a ştirbi nimic „geniului divin”.
Evidenţa lui Dumnezeu este manifestată plenar în Întrupare, iar acest gest în economia salvării expune concret si explicit gestul lui Dumnezeu ce coboară între oameni prin gestul Iubirii. Acest gest rămâne ascuns omului ce trăieşte în limitele societăţii : comunism, secularizare şi toate formele diverse de contestare a gestului salvific: Întruparea.
Totuşi exigenţa omului sincer cu el însuşi, reclamă dorinţa de salvare prin divin şi nicidecum prin sine. A încerca salvarea prin sine expune omul la o capcană ce vine din limita societăţii ce încearcă negarea salvării prin intermediul divin. Limita societăţii umane este evidentă prin „încăpăţânarea de a căuta fără a vedea” după cum constată Mircea Eliade. Această încăpăţânare de a căuta nu face referire la căutarea în interiorul misterului prin credinţă ci a căuta în acest sens, indică refuzul manifestării divine şi căutarea în nimicurile vieţii cotidiene salvarea. Aceste nimicuri se observă în viaţa societăţii limitate din punct de vedere al trăirii sau nu întru sacru. Omul care se mulţumeşte cu amăgiri si surogate ale salvării şi toate încercările de a găsi salvarea în aceste surogate limitate ale societăţii, în aceste decoruri care ar trebui trăite ca simple fapte cotidiene fără finalitate mântuitoare, acel om naufragiază în propria existenţă şi cade prada limitării sale.
Omul are nevoie de salvare, de apă vie propusă de Cristos femeii samaritence; ba mai mult omul are nevoie de înviere; dar a încerca învierea înseamnă a încerca prin gesturi sacre până la mistică evidenţa practică a învierii. În acest sens învierea este evidenţa faptului că omul prin suflet este ilimitat şi poate trăi experienţa învierii totale – fiinţiale prin Cristos Fiul Lui Dumnezeu care a înviat.
Limita societăţiii se poate traduce totuşi ca un pas spre Înviere şi poate fi comparată cu timpul aşteptării, al durerii, al naşterii la o viaţă divină. Acest drum al suferinţei umane este un drum de regăsire şi trăire a învierii lui Cristos. Limita societăţii poate experimenta puterea Învierii lui Cristos din prisma limitării, căci limitarea devine ilimitare şi împlinire a Învierii, doar privind viaţa în limitele ei, viaţa ce are nevoie de împlinire care se realizează prin Înviere.
Acest traseu istoric, este traseul fiecărui om, traseul fiecărei conştiinţe pierdute în lume ce trăieşte o „devenire chinuită” până se împlineşte prin Înviere. Pentru a putea învia cu Cristos, trebuie să experimentăm limita societăţii, trebuie să fim conştienţi de ea, căci limita societăţii este amăgirea ei, iar această amăgire în mod paradoxal ne conduce spre spaţiul sacru, spaţiu unde fiinţa îşi împlineşte firea. Marele dar al limitei societăţii este rugăciunea, căci prin ea, fiecare ins al societăţii umane poate face trecerea de la aspiraţia împlinirii la Înviere. Astfel relaţia om-divin devine sinceră, iar învierea lui Cristos prinde rădăcini în viaţă şi se poate experimenta în parte Învierea Divină, Învierea ca semn al salvării fiinţei tale. Prin rugăciune fiecare om poate experimenta actul salvific al lui Cristos şi depăşirea limitei societăţii. Astfel e posibilă recunoaşterea învierii în limitele societăţii. În limita societăţii noastre are loc recunoaşterea învierii lui Cristos, înviere ce are loc în actul rugăciunii şi al jertfei şi mai apoi în aspectul ei escatologic, aşa cum a promis Cristos.
Învierea se arată în limita societăţii şi a vieţii noastre în măsura în care noi reuşim să ne apropiem de Cristos, Unicul salvator.

Maria Vacaru, studentă a facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei