Centrul Diecezan Caritas Iasi

Oamenii au astăzi pretenţii şi orgolii exagerate dar, dincolo de cuvintele lor, sunt dominaţi de o cultură a nesiguranţei. Pretenţiile lor sunt mari: se controlează naşterea copiilor, câştigul băncilor, sunt sisteme de alarme pentru a se proteja, tratamente medicale mai eficiente. Cu toate acestea omul de azi este dominat de atâtea temeri. Neliniştea este apăsătoare: boli incurabile, crize economice, temerile unei căsătorii nereuşite, insuccese profesionale sau pastorale. Mai ales după atentatele din 11 septembrie oamenii au descoperit că sunt vulnerabili şi în pericol.
Unica putere capabilă să dea curaj este credinţa-încredere în Dumnezeul cel viu, care este infinit mai înţelept, mai puternic, mai binevoitor decât oricare dintre oameni. De aceea sfântul Petru a scris: „Lăsaţi în grija lui Dumnezeu toată neliniştea voastră, căci el se îngrijeşte de voi!” (1 Ptr 5,7). Aplicând această idee, un prieten al lui Martin Luther King spunea: „Într-o zi frica bătu la uşă; credinţa a deschis uşa şi nu mai era nimeni”. Dar cum să înţelegem aceste atitudini?
În faţa durerii, logica umană nu poate da răspunsuri. Iob la care Dumnezeu strigă, psalmistul ce-l aude pe Dumnezeu poruncind şi ucenicii ce în spaima lor au strigat: „Învăţătorule, nu-ţi pasă că pierim?”, toţi ne orientează atenţia către Isus iar el cu câteva cuvinte calmează marea: „Taci! Linişteşte-te!”.
De curând, papa Benedict al XVI-lea a amintit lumii această temă, în timpul vizitei la câmpul de concentrare de la Auschwitz-Birkenau unde a zis: „Câte întrebări se impun în acest loc! Ţâşneşte din nou această întrebare: Unde era Dumnezeu în acele zile? Pentru ce a tăcut? Cum a putut să tolereze acest exces de distrugere, acest triumf al răului? Ne vin în minte cuvintele Psalmului 44, lamentarea lui Israel suferind „Oare, Dumnezeu n-ar fi cercetat acestea? Că el ştie ascunzişurile inimii. Căci pentru tine suntem ucişi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de înjunghiere. Deşteaptă-te, pentru ce dormi, Doamne? Ridică-te şi nu ne lepăda până în sfârşit. Pentru ce întorci faţa ta? Uiţi de sărăcia noastră şi de necazul nostru? Că s-a aplecat în ţărână sufletul nostru, lipitu-sa de pământ trupul nostru” (Ps 44,20,23-27). Acest strigăt de durere pe care Israelul suferind îl ridică spre Dumnezeu în perioade de strâmtorare extremă, este în acelaşi timp strigătul de ajutor al tuturor celor care pe parcursul istoriei – ieri, azi şi mâine – suferă din iubire faţă de Dumnezeu, din iubire pentru adevăr şi bine; şi sunt mulţi, chiar astăzi. Noi nu putem să scrutăm secretul lui Dumnezeu, vedem numai fragmente şi greşim dacă vrem să devenim judecătorii lui Dumnezeu şi ai istoriei… Trebuie să rămânem cu un strigăt umil dar insistent spre Dumnezeu: Trezeşte-te! Nu uita creatura ta, omul! Şi strigătul nostru spre Dumnezeu trebuie în acelaşi timp să fie un strigăt care pătrunde însăşi inima noastră, pentru ca să se trezească în noi prezenţa ascunsă a lui Dumnezeu, pentru ca acea putere pe care el a pus-o în inimile noastre să nu fie acoperită şi sufocată în noi de noroiul egoismului, de frica de oameni, de indiferenţă şi oportunism” (Benedict al XVI-lea, Discursul de la câmpul de concentrare de la Auschwitz-Birkenau, 28.5.2006).
- Nimeni nu acceptă durerea pentru ea însăşi ci o depăşim mai uşor dacă urmărim un scop. Este necesar ca binele pentru care acceptăm suferinţa să fie mult căutat, dorit şi iubit. De aici răbdarea şi încrederea. Sfântul Francisc afirma: „Binele care mă aşteaptă este atât de mare, încât chiar orice chin îmi place”. Desigur el nu iubea răul ci binele cel mare care urma. Binele adevărat coboară direct de la Dumnezeu. În această privinţă sfântul Augustin scria: „Virtutea răbdării este un dar al lui Dumnezeu aşa de mare, încât ar trebui elogiată ca un atribut al donatorului însuşi”. De multe ori perseverenţa este mai puternică decât forţa. Iar mai presus de perseverenţa ce nu cade, este perseverenţa care se ridică mereu.
- Pentru meditaţie câteva reflecţii ale părinţilor pustnici. Un bătrân spunea: „Când vine ispita, dificultăţile se înmulţesc pentru orice mărunţiş, ca aşa să te conducă la descurajări şi să te facă să murmuri”. Apoi el adăugă: „Dacă vrei să termini orice lucru bine nu te lăsa speriat de obstacolele duşmanului. Pentru că duşmanul va fi distrus de răbdarea ta. Aşa li se întâmplă celor care pleacă pe mare, şi după ce-au întins pânzele, găsesc la început un vânt favorabil, până când un vânt potrivnic le iese în întâmpinare. Marinarii nu aruncă încărcătura lor în mare: ei rabdă, luptă cu furtuna şi continuă să navigheze. La fel şi noi, când întâlnim vreun duh duşmănos, să ridicăm crucea ca o velă de vapor, şi vom traversa fără pericol orice primejdie!”

Pr. dr. Alois Hîrja