Anul liturgic 2011 înaintează cu paşi repezi spre sfârşit: au mai rămas doar două luni, adică opt duminici. Pe 27 noiembrie, noul an liturgic,2012, va prelua ştafeta.
Cercetarea atentă a cugetului va dezvălui fiecăruia situaţia sa sufletească. Fără îndoială, vor apare pe ecranul spiritual lipsuri care se cer remediate.
Liturghia cuvântului din duminica a 26-a de peste an, A-2011 oferă texte biblice de mare folos oricărui participant la liturghia duminicală, potrivit diagnosticului.
Medicul dumnezeiesc, ISUS, cu Inima sa Preasfântă, izvorul vieţii şi al sfinţeniei, ne dă reţeta universal valabilă, aceea a unirii cu Dumnezeu, a refacerii acestei uniri întrerupte mai mult sau mai puţin prin păcat, ceea ce repune mereu în prim plan necesitatea convertirii.
În textul evanghelic al duminicii, cele cinci versete ( Mt.21,28-32 ) scot în evidenţă realitatea revenirii la unirea cu Domnul, prin căinţă şi ascultare, a fiului care, deşi iniţial a refuzat să meargă să lucreze în via tatălui, cum i se poruncise, reflectând şi dându-şi seama de greşeală, se căieşte şi se duce la lucru. În contrast, al doilea fiu se preface că ascultă de porunca tatălui,dar nu o împlineşte.
Mai marii preoţilor şi bătrânii poporului cărora Isus le-a expus această situaţie contrastantă, aprobă atitudinea primului fiu, dar în comportamentul lor se dovedesc a fi precum cel de-al doilea, ceea ce le atrage reproşul Domnului, pentru că nu se convertesc şi nu cred în trimisul lui Dumnezeu ( v.32 ). Este apreciată mai degrabă atitudinea vameşilor şi a desfrânatelor care cred în necesitatea convertirii şi i se conformează.
Necesitatea şi eficienţa convertirii pentru menţinerea unirii cu Dumnezeu şi, implicit asigurarea adevăratei vieţi este accentuată de profetul Ezechiel, în lectura a doua a duminicii ( 18,25-28 ): „Dacă cel rău se întoarce de la fărădelegea pe care a săvârşit-o şi face ceea ce este bun şi drept, îşi va salva viaţa. Pentru că şi-a deschis ochii şi s-a întors de la fărădelegile sale, pe care le-a săvârşit, el va fi viu şi nu va muri”.(v.27-28).
Psalmistul dezvăluie secretul convertirii cu harul dumnezeiesc, izvorât din „bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu”, care se acordă din belşug celui umilit şi ascultător: R. Aminteşte-ţi, Doamne, de bunătatea şi de iubirea ta !
„ Arată-mi, Doamne, căile tale, condu-mă pe cărările tale. Povăţuieşte-mă în adevărul tău şi învaţă-mă, căci tu eşti Dumnezeu, mântuitorul meu.
Aminteşte-ţi. Doamne, de bunătatea şi îndurarea ta care sunt veşnice.
Nu-ţi aduce aminte de păcatele tinereţii mele şi de fărădelegile mele; adu-ţi aminte de mine în îndurarea ta, pentru bunătatea ta, Doamne. R.
Domnul este bun şi drept, el arată păcătoşilor calea; el conduce pe cei umili spre dreptate, îi învaţă pe cei smeriţi căile sale.” R.
Saul, cel convertit pe drumul Damascului ( Fap.9,1-19; 22,3-21 şi 26,4-23), devenit Paul, apostol al neamurilor, poate fi ascultat şi urmat ca un apostol al convertirii.
În lectura a doua a duminicii (Fil.2,1-11), acela a cărui raţiune de a trăi era CRISTOS (Gal.2,20), îi îndeamnă pe fiii săi sufleteşti din Filipi, prima comunitate creştină din Europa, fondată de dânsul în timpul celei de a doua călătorii misionare: „Să aveţi în voi aceleaşi simţăminte pe care le avea şi Cristos Isus” (v.5). Care erau aceste simţăminte ? Le descrie apostolul în versetele următoare, 6-11, care alcătuiesc bine cunoscutul imn cristologic. Rămânând Dumnezeu, nu ţine cu orice preţ să apară egal cu Dumnezeu, ci se înjoseşte pe sine, luând starea de sclav, devenind asemenea oamenilor (v.6-7). Aşadar, „s-a umilit , făcându-se ascultător până la moarte, şi încă moartea pe cruce” (v.8), urmată de glorioasa înviere..
Pentru creştini, însuşirea smereniei exemplare a lui Isus se dovedeşte în aceea că nu fac nimic în spirit de ceartă sau de mărire deşartă…Îi consideră pe ceilalţi superiori lor. Nu se gândesc la interesele proprii, ci la binele celorlalţi (v.3 şi 4).
Ce statut minunat,practic, de convieţuire paşnică şi constructivă, cu binecuvântarea continuă a Tatălui ceresc !
Ne asociem „rugăciunii credincioşilor” din această duminică, spunând:
„Învaţă-ne, Doamne, căile tale !”.