|
|
Duminica a 13-a C / 2010-06-26
Doamne, tu eşti bucuria şi fericirea mea !” ( Ps.15 )
Trăim într-o lume în care idolatria este în continuă ofensivă: „ Duşmanul vostru, diavolul, ca un leu care rage, dă târcoale căutând pe cine să înghită” (1Pt.5,8).
Dacă oamenii se înspăimântă din cauza invaziei atâtor viroze, gata de a le întâmpina cu vaccinurile salvatoare, câţi dintre ei se sinchisesc de viroza cea mai cumplită, devastatoare, a idolatriei, căutând remediile cuvenite?
Re-evanghelizarea, insistent recomandată de venerabilul papă Ioan-Paul al II-lea, este cu adevărat antidotul eficace împotriva idolatriei. Participarea la serviciile religioase, îndeosebi la sfânta liturghie duminicală, înlesneşte creştinului vaccinarea benefică.
Textul evanghelic al liturghiei cuvântului din duminica a 13-a de peste an, C, redactat de sfântul evanghelist Luca (9,51-62) oferă creştinilor făgaşul cel bun al vieţii sufleteşti sănătoase şi rodnice.
După ce propovăduise Vestea cea Bună în Galileea, Isus se hotărăşte să se îndrepte spre Ierusalim. Cele 12 versete ale textului evanghelic, indicate mai sus, ne schiţează câteva fapte, având fiecare însemnătatea spirituală proprie.
a) Isus trimite înaintea sa nişte mesageri, am spune „în recunoaştere”, ca o pregătire a terenului. Aceştia intră într-un sat de samariteni, care au atitudine ostilă, pentru că Isus şi însoţitorii săi merg spre Ierusalim, centrul iudaic, iar relaţiile dintre samariteni şi iudei sunt neprieteneşti. Indignarea a doi dintre ucenicii lui Isus: Iacob şi Ioan, reclamă „foc din cer ca să-i distrugă” pe inospitalieri. Isus însă „îi dojeneşte cu asprime”, pentru că gândurile şi vederile lui Dumnezeu nu sunt precum cele ale oamenilor. Să nu uităm: Isus a venit pentru toţi (v.52-55).
b) Plecând în alt sat, în speranţa de a fi primiţi mai bine, Isus este întâmpinat de un om care îi spune: „Te voi urma oriunde te vei duce!” (v.56-57). Probabil, acest om aflase ceva despre Isus, ori era impresionat de personalitatea lui, fiind însoţit de mulţi ucenici. Sau poate, spontaneitatea omului şi entuziasmul lui de a-l urma pe Isus „oriunde”, era ceva de moment, superficial, „un foc de paie!”. Ori, poate, Isus a voit să-l pună la încercare? De aceea îi spune cu tâlc: „Vulpile au vizuini, păsările cerului au cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde să-şi plece capul” (v.58). Evanghelistul Luca nu ne spune mai mult. Exegeţii, misticii ar putea interpreta în fel şi chip.
c) „Isus spune către altul: Urmează-mă ! Acesta i-a răspuns: Îngăduie-mi, Doamne, să mă duc mai întâi să-l îngrop pe tatăl meu!” (v.59). Ce deosebire între promptitudinea celor doisprezece pe care i-a chemat Isus (apostolii), şi şovăiala prudentă a acestuia! Atitudinea lui îl face pe Isus să-i spună vorbe grele: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor. Tu du-te şi vesteşte împărăţia lui Dumnezeu!” (v.60). Oare s-a conformat acesta spuselor lui Isus ori nu, evanghelistul nu ne spune. Dea Domnul să fi împlinit spusa Domnului.
d) Asemănătoare este şi situaţia ultimului protagonist care înclină să-l urmeze pe Isus, sub rezerva de a-şi lua rămas bun de la ai săi (v.61). Răspunsul lui Isus este, şi în acest caz, categoric: „Nimeni dintre cei care pun mâna pe plug şi se uită înapoi, nu este bun pentru împărăţia lui Dumnezeu”(v.62). Dacă în cazul lui Elizeu (relatat în prima lectură din Cartea Regilor 19,16b-21), cel uns profet de către Ilie, din porunca Domnului, şi căruia i se îngăduie să-şi ia rămas bun de la părinţi, Isus, care a venit să perfecţioneze legea, are tot dreptul să fie mai radical. El vrea ca întâlnirea cu dânsul să fie momentul hotărâtor: cine îl află pe el, află calea, adevărul şi viaţa. Toate cele umane: bunuri, relaţii, obligaţii, perspective trebuie raportate la el, Trimisul Tatălui pentru a conduce pe toţi la Tatăl, la binele etern.
Lectura a doua a duminicii, din scrisoarea sfântului apostol Paul către galateni 5, 1.13-18, vrea să dea impulsul cuvenit statorniciei în trăirea vieţii creştine: „Cristos ne-a eliberat ca să rămânem cu adevărat liberi. Aşadar, fiţi statornici şi nu lăsaţi să vi se pună din nou jugul sclaviei” (v.1). Libertatea la care ne cheamă Cristos nu este pretext pentru satisfacerea egoismului, din contra, ea înseamnă slujire reciprocă în iubire (v.13). Căci toată Legea îşi atinge desăvârşirea într-o singură poruncă, aceea a iubirii de aproapele (v.14).
„Lăsaţi-vă conduşi de Duhul lui Dumnezeu”! (v.16), căci El este Duhul Iubirii, Duhul lui Isus Cristos care ne-a iubit până la sfârşit, până la jertfa Crucii, pentru a ne reconcilia cu Tatăl. Iubirea faţă de aproapele este împlinirea voinţei divine. Fiecare creştin este chemat să fie un „samaritean milostiv”. „Mergi, fă şi tu la fel!” (Lc.10,37b).
Ca şi concluzie a meditaţiei, reţinem cuvintele rostite înainte de proclamarea textului evanghelic al duminicii:
Vorbeşte, Doamne, căci slujitorul tău ascultă; tu ai cuvintele vieţii veşnice! ( 1 Sam.3,9; In.6,69b).
„Dumnezeule, tu ne-ai înfiat prin harul tău şi ne-ai făcut fii ai luminii; nu îngădui să fim învăluiţi de întunericul greşelii, ci păstrează-ne pururi în strălucirea adevărului. Prin Cristos, Domnul nostru. Amin!” (Rugăciunea duminicii).
P.A.Despinescu
|
|
|
