Centrul Diecezan Caritas Iasi

DUMINICA a 3-a din POSTUL MARE / A-2011

„Dacă ai cunoaşte darul lui Dumnezeu !” ( In.5,10 )

Chemarea la convertire, specifică Postului Mare, este strâns legată de acceptarea plină de bucurie a mesajului evanghelic oferit vieţii liturgice a Bisericii.
Cele cinci duminici din Postul Mare, ciclul A, până la Duminica Floriilor, conţin, în textele evanghelice, evenimente din viaţa lui Isus Cristos, menite să-şi aibă ecoul cuvenit în sufletele creştinilor, precum: ispitirea lui Isus (Mt.4,1-11), în duminica întâi; schimbarea la faţă a lui Isus (Mt.17,1-9), în duminica a doua; conversaţia lui Isus cu femeia samariteană (In.4,5-15), în duminica a treia; vindecarea orbului din naştere (In.9,1.6-9.13-17.34-38), în duminica a patra, şi învierea lui Lazăr (In.11,3-7.17.20-27.33b-45), în duminica a cincea.
Sfântul apostol şi evanghelist Ioan, învrednicit să pătrundă taina iubirii nemărginite a lui Dumnezeu care s-a manifestat în întruparea lui Isus, ca şi în întreaga operă a mântuirii neamului omenesc, se dovedeşte a fi un ucenic fidel şi un raportor exemplar, şi în relatarea dialogului dintre Învăţătorul dumnezeiesc şi femeia samariteană. Toate amănuntele surprind prin caracterul lor asociativ. În modul de a gândi, a vorbi, a simţi, a se comporta al interlocutoarei lui Isus, se poate regăsi oricine dintre fiii oamenilor, având în vedere caracterul universal al misiunii Fiului lui Dumnezeu, care „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri”.
Sfântul Augustin, interpretând acest episod, o consideră pe femeia samariteană ca pe o imagine a Bisericii deschise nu numai evreilor ci tuturor oamenilor: „Să ne recunoaştem în ea şi în ea să mulţumim lui Dumnezeu pentru noi. Ea era o figură, nu adevărul, pentru că şi ea a reprezentat înainte figura pentru a deveni mai apoi adevăr. De fapt, a crezut în el, care voia să facă din ea figura noastră”.
Este menţionat înainte de toate contextul: „Domnul a părăsit Iudeea şi s-a dus din nou în Galileea, dar trebuia să treacă prin Samaria” (v.3-4). „Era pe la ceasul al şaselea (amiaza)” (v.6b)., Isus, obosit de drum, se opreşte în cetatea Sihar, din ţinutul Samariei, la fântâna lui Iacob. Ucenicii se duc în cetate ca să cumpere de mâncare. Fântâna era adâncă şi nu avea instalaţia necesară de scos apă. Lui Isus, ca şi oricărui om, îi era sete. În mod providenţial apare femeia samariteană care venea din cetate, de la vreo 800 de metri, să ia apă, având instrumentele necesare.
Dialogul dintre Isus şi samariteană, va avea ca obiect, elementul vital al apei care, în context, devine simbolul apei vii care ţâşneşte spre viaţa cea veşnică (v.10 şi 14) Isus, sfidând relaţiile neprietenoase dintre samariteni şi iudei, începe discuţia prin cuvintele: „Dă-mi să beau!” (v.7b) care stârnesc uimirea femeii: „ Cum, tu, iudeu, ceri de băut de la mine, o femeie samariteană? (v.8b). „Însă, celui care cerea de băut, îi era sete de credinţa femeii samaritene”, notează sfântul Augustin.
Psiholog desăvârşit al sufletului omenesc, şi conştient de misiunea sa mântuitoare între oameni, Isus îndreaptă discuţia pe făgaşul spiritual, necesar: „ Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi cine este acela care îţi spune dă-mi să beau, tu ai fi cerut de la el, şi el ţi-ar fi dat apă vie” (v.10). Acelaşi mare exeget, sfântul Augustin, interpretează şi aceste cuvinte ale lui Isus: „Cere de băut şi promite că dă de băut. Este nevoiaş ca unul care aşteaptă să primească, şi abundă ca acela care este în stare să sature. Dacă ai fi cunoscut-spune el-darul lui Dumnezeu! Darul lui Dumnezeu este Duhul Sfânt. Însă Isus îi vorbeşte femeii într-un mod învăluit şi, treptat, se deschide o cale spre inima ei. Poate că deja o instruieşte”.
Uimirea femeii creşte, înţelegând că apa vie este cea limpede, curată, rece, care potoleşte setea, apă care se află în adâncul fântânii, iar „iudeul” Isus nici nu are cu ce scoate, evident, depinde de bunăvoinţa ei. Pedagogul dumnezeiesc vine cu explicaţia: „Oricui bea din apa aceasta îi va fi sete din nou, dar pentru cel care bea apa pe care i-o voi da eu va deveni în el izvor de apă care ţâşneşte spre viaţa veşnică”(v.13-14). Isus promitea un anumit belşug, acela de săturare de Duh Sfânt, însă femeia nu înţelegea acest limbaj dumnezeiesc. Cine nu ar râvni o astfel de apă, mereu la îndemână! Femeia samariteană nu face excepţie, o râvneşte şi o cere, cu spontaneitatea ei: „ Doamne, dă-mi această apă ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin aici să scot!” (v.15).
Pentru a o face să înţeleagă opţiunea dumnezeiască, Isus face apel la starea ei de păcătoasă. Văzându-se dată în vileag de către Cel care este Atotştiutorul, femeia exclamă: „Doamne, văd că eşti profet!” Şi, în acelaşi moment, isteaţa de ea, vrea să abată discuţia în direcţia locului de cult: muntele Garizim din tradiţia samariteană, şi Ierusalimul, folosit de iudei. Isus îi atrage binevoitor atenţia: ”Femeie…vine ceasul, şi chiar acum este, când adevăraţii adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh şi adevăr, căci Tatăl astfel de adoratori îşi caută. Dumnezeu este duh, şi cei care îl adoră, în duh şi adevăr trebuie să-l adore” (v.23-24).
Efectul spuselor lui Isus nu întârzie. Femeia spune: „Ştiu că vine Mesia, care este numit Cristos. Când va veni, el ne va învăţa toate”. Isus i-a zis: „EU SUNT, CEL CARE ÎŢI VORBESC !” (v..25-26). Este momentul culminant al dialogului, acela al dezvăluirii dumnezeieşti.
Cu inima plină de bucurie, femeia, lăsându-şi urciorul lângă fântână, aleargă în cetate, spunându-le concetăţenilor ei: „Veniţi şi vedeţi omul care mi-a spus tot ce am făcut!”. Şi pentru a le stârni şi mai mult curiozitatea, îi şi întreabă: „Oare nu este acesta Cristos ?” (v.39).
Sinceritatea femeii îi impresionează pe mulţi dintre samariteni care îi dau crezare.
Aceştia se duc la Isus, rugându-l să vină la ei. Isus le acceptă invitaţia generoasă şi rămâne două zile la ei. Evanghelistul ţine să sublinieze adeziunea şi ataşamentul lor faţă de Isus: „Mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul lui. Ei spuneau femeii: Nu mai credem pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii” (v.42). Mărturisirea aceasta merită să fie însuşită de fiecare creştin.
Prima lectură, din cartea Exodului (17,3-7), are ca temă acelaşi element vital APA, de care evreii, în peregrinarea de 40 de ani, prin pustiu, spre Ţara făgăduită, aveau mare trebuinţă; o obţin în mod miraculos, după cârteli zgomotoase, prin mijlocirea alesului lui Dumnezeu, Moise.
Întrucât şi apa este un simbol al Duhului Sfânt, apostolul neamurilor, sfântul Paul, în scrisoarea către romani (5,1-2.5-8), lectura a doua, ne îndreaptă atenţia asupra izvorului nesecat de har, pe care acelaşi Duh Sfânt ni-l oferă: „Dragostea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dăruit. Căci pe când eram încă neputincioşi, Cristos, la timpul hotărât, a murit pentru noi, cei păcătoşi” (v 5-6).
După mărturisirea credinţei ne rugăm cu mare încredere:
„Să-i prezentăm lui Dumnezeu Tatăl, pe care îl adorăm în duh şi adevăr, aspiraţiile şi dorinţele pe care le nutreşte inima noastră:
R. Dăruieşte-ne, Părinte, apa cea vie care izvorăşte din Cristos!
Pentru ca sfânta Biserică să meargă în întâmpinarea oamenilor însetaţi de Dumnezeu, iar prin vestirea evangheliei să-i ajute să-l descopere şi să-l întâlnească Pentru ca în creştinii care trăiesc în indiferenţă să crească dorinţa după Cristos, apa vie şi spirituală care poate să-i transforme în oameni noi. R.
Pentru ca toţi creştinii care lucrează în organizaţiile umanitare, sprijiniţi de credinţa în Cristos care este apa cea vie, să acţioneze solidar şi eficace în favoarea ţărilor pustiite de calamităţi naturale, de foame, de boli şi război. R.
Părinte sfânt, Fiul tău Isus, aşezat la fântâna din Sihar, a dat samaritenei apa care stinge orice sete şi ţâşneşte pentru viaţa veşnică. Te rugăm, trezeşte şi în noi dorinţa după apa vie, pe care ne-o oferă Cristos la sfânta liturghie, şi fă-ne să ne fie mereu sete de tine. Prin Cristos Domnul nostru. Amin

P.Anton Despinescu