|
|
Duminica a XXVI-a TPA
Cine vă va da şi numai un pahar cu apă pentru că îi aparţineţi lui Cristos, vă spun adevărul, nu va rămâne nerăsplătit (Mc 9,41).
Cei care citesc şi meditează acest verset al fragmentului evanghelic al acestei duminici cu siguranţă îi privesc pe apostoli şi, prin generalizare, pe toţi cei care slujesc în numele lui Cristos. Dar nu numai cei care slujesc în numele lui Cristos sunt aceia care “îi aparţin” lui Cristos; iar slujirea poate căpăta şi ea sensuri mult mai largi.
Sunt mulţi cei care lucrează pentru răspândirea Veştii celei Bune. Se cuvine o clasificare şi, implicit, o evidenţiere a lor, măcar la nivel de grup. O primă mare categorie o reprezintă aceea a celor care lucrează “cu vorba” – prin cuvinte. Vestesc efectiv, cu pricepere, cu stăruinţă, cu bunătate, cu umilinţă, cu imagini şi exemple, cu responsabilitate, cu mandat din partea lui Cristos (şi a Bisericii) etc., în orice loc şi împrejurare că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape de om prin faptul că Dumnezeu s-a făcut om şi se apropie de oameni pentru a-i duce aproape de fericirea veşnică în prezenţa lui Dumnezeu. Chiar şi cei care nu au un mandat clar din partea lui Cristos pot vesti această bucurie deoarece Mântuitorul precizează: “Cel care nu este împotriva noastră este cu noi” (Mc 9,40), iar omul nu poate să nu vorbească despre “ceea ce am văzut şi am auzit” (cf. Fap 4,20).
Cealaltă mare categorie a celor care vestesc Evanghelia este alcătuită din cei care lucrează “cu fapta” – prin acţiune. Fie că sunt implicaţi în câmpul social, educativ, economic, caritativ, medical, catehetic etc., aceştia au cel mai mare succes (la nivel interior, spiritual) pentru că îl ajută pe om în situaţiile concrete de viaţă, în mediul său specific, în locuri şi timpuri concrete. De la aceştia aflăm şi descoperim (poate cu surprindere) că cei care “îi aparţin lui Cristos” nu sunt doar ucenicii (în cel mai larg sens posibil), ci şi cei care beneficiază de diferitele acţiuni de evanghelizare. Da. Şi aceştia – asistaţii – sunt dintre cei care cred în Cristos, în bunătatea sa, în misiunea sa de mântuire, vindecare, iertare, răscumpărare (adesea manifestate prin alţii). Nu doar cei care predică, cred, iar prin credinţă “îi aparţin” lui Cristos, ci şi cei care primesc credinţa sau sunt pe cale să creadă, întră în grupul apropiat lui Cristos. În acest punct descoperim că răsplata (“chiar şi numai pentru un pahar cu apă”) nu este rezervată doar vestitorilor “cu vorba” (cel mai frecvent preoţi sau alte persoane consacrate), ci se răsfrânge şi asupra celor care vestesc “cu fapta”. Laici, călugări şi călugăriţe, clerici şi ierarhi constituie (şi este imperativ să constituie) grupul celor care vestesc “cu fapta”. Aici putem să facem o auto-analiză pentru a vedea dacă apartenenţa noastră la acest grup nu este doar formal şi dacă nu ar trebui să fie mai concretă, mai activă, mai prezentă, mai evidentă. Cât de bine împletim teoria cu fapta? Câte “pahare cu apă” rămân doar la nivel de intenţie şi câte sunt oferite “cu mâna mea”? Iar din cele oferite, câte sunt date din toată inima şi câte sunt din datorie, din obligaţie, în virtutea meseriei, din obişnuinţă, din inerţie etc.?
Sfântul Vincenţiu de Paul (sărbătorit astăzi), un magnific vestitor al Evangheliei atât prin cuvânt, cât şi prin faptă, un binecuvântat slujitor al omului (atât din punct de vedere spiritual, cât şi social), avea obiceiul să spună preoţilor adunaţi în slujire în jurul său: “Să-l iubim pe Dumnezeu, fraţii mei, dar să-l iubim pe cheltuiala noastră, cu truda braţelor noastre, cu sudoarea frunţii noastre!”
După ce am identificat cele două mari categorii ale vestitorilor Evangheliei (“cu vorba” şi “cu fapta”), putem să observăm o realitate ignorată sau prea puţin evidenţiată: mulţi consideră că a vesti “cu fapta” implică persoane active doar din punct de vedere fizic (cei “apţi de muncă”). În realitate, de multe ori suntem puşi în situaţia de a recunoaşte că bătrânii, bolnavii, persoanele cu nevoi speciale, infirmii, imobilizaţii, sunt mai activi decât mulţi dintre cei “mobili”. Faptul de a accepta suferinţa, de a o îmbrăţişa ca pe un mod de a participa la suferinţa mântuitoare a lui Cristos, faptul de a transforma întunericul suferinţei interioare (fizice sau spirituale) în lumină exterioară iradiind de speranţă pentru cei din jur şi rugăciunea plină de recunoştinţă pentru cei care îi îngrijesc, ne dă cea mai concretă lecţie de activism condensat, de contemplare/rugăciune în acţiune/înfăptuire. Abia acum începem să ne întrebăm: Cine pe cine slujeşte? Cine şi cui vesteşte? Cine de la cine primeşte prin credinţă putere şi speranţă? Cine şi cui îi dă “chiar şi numai un pahar cu apă” (apa – semn al transmiterii vieţii spirituale)?
Mântuitorul, la fel ca pe apostoli, ne îndeamnă ca nici pe aceştia să nu-i împiedicăm pentru că nu se pune problema ca ei să nu fie “din rândul celor care Te urmează” (Mc 9,38) şi, cu atât mai mult, “împotriva noastră” (sau, mai concret “de partea cealaltă, a celor slujiţi/asistaţi). Ei sunt “cu noi”, asemenea nouă, nu prin asemănarea formei de slujire, ci prin fondul spiritual comun care se numeşte a da tuturor Vestea cea Bună.
PR. ROMICĂ SOCIU
|
|
|
