Iubiţi credincioşi, de la prima până la ultima respiraţie omul trăieşte datorită iubirii lui Dumnezeu şi a celor care ne sunt aproape. Această iubire este descoperită mai mult sau mai puţin după cum credinţa este mai vie sau mai anemică, capabilă de meditaţie, reflecţie şi luminată de har, acestea fiind asemenea unei lupe sau a unui microscop, adică instrumente ce ne luminează şi ne dezvăluie lucrările şi iubirea lui Dumnezeu
Cu ajutorul credinţei vii şi a iubirii, lucruri care apar infime dobândesc o semnificaţie nouă. Orice faptă bună, chiar cea pe care o facem fără să ne gândim la Dumnezeu, este într-o oarecare relaţie cu iubirea pe care i-o purtăm. Orice faptă de iubire, chiar când pare măruntă – ca de exemplu, când dăruim un pahar cu apă celui însetat – asumă o valoare pentru veşnicie.
Esenţial este a trăi în harul sfinţitor, adică în comuniune cu Dumnezeu, a primi şi a ţine poruncile lui Isus.
„Trebuie spus: cuvintele lui rămân în noi, când facem ceea ce ne porunceşte şi iubim ceea ce ne-a promis; însă când cuvintele lui ne rămân în memorie, dar nu se regăsesc în viaţa noastră, este ca şi cu frunzele de pe viţă, care nu se iau în calcul, pentru că nu-şi trag viaţa direct din rădăcină. Pentru această diferenţă este valabil ceea ce s-a scris: să păstreze în memorie poruncile lui, ca să le pună în practică. Fiindcă mulţi le păstrează în memorie, dar ca să le condamne, sau chiar ca să le ia în derâdere sau ca să li se împotrivească. În aceştia, cuvintele lui Cristos nu rămân; ei le ating într-o oarecare măsură, dar nu le aplică. De aceea, pentru ei nu vor fi un beneficiu, ci o mărturie împotriva lor. Şi pentru că astfel sunt în ei cuvintele lui Cristos, ca să nu rămână în ei, aceste cuvinte sunt ţinute de ei doar ca să fie judecaţi de ele (Sf. Augustin, Tratatul asupra Evangheliei după sfântul Ioan).
Ca să trecem de la teorie la practică, să trăim în acest spirit următorul îndemn al Sfântului Petru: Căutaţi ca inimile voastre să fie pătrunse de sfinţenia Domnului Cristos şi fiţi gata oricând să daţi răspuns potrivit celor care vă întreabă despre speranţa voastră. Faceţi aceasta cu blândeţe şi cu respect, având grijă să fiţi cu conştiinţa curată (1 Ptr 3,15-16). Cum să trăim acest cuvânt? Petru, care a făcut acest îndemn, este un bărbat entuziast, un apostol plin de zel şi ne încredinţează o invitaţie de o frumuseţe surprinzătoare. Este doar o invitaţie presantă: aceea de a-l adora pe Domnul în interior, în profunzimea inimii. Din această invitaţie derivă o altă solicitare: acea de a fi mereu gata să răspundem prin propria credinţă cu expresii convingătoare de speranţă. Este o recomandare mai mult decât actuală.
Noi cei credincioşi, putem aluneca în tentaţia şi pretenţia că avem adevărul în propriul buzunar. Ca falşi stăpâni ai adevărului putem deveni aspri, judecători care nu respectă nici o altă persoană întrucât nu ţinem seama de toată gândirea, credinţa şi afirmaţiile celuilalt. Mulţi judecă pe alţii în numele unei credinţe care se dovedeşte falsă ori de câte ori îi condamnă pe alţii. De aceea apostolul cere să învăţăm cu „blândeţe şi respect”, cu o conştiinţă corectă, cu o iubire pură faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Dar aceste atitudini nu cresc spontan în grădinile atât de chinuite ale sufletului nostru. Pentru aceasta Petru ne îndeamnă înainte de toate: Adoraţi-l pe Cristos în inimile voastre. Să găsim momente de reculegere şi să-i zicem lui Dumnezeu: Îţi mulţumesc, Domnul meu! În locul superficialităţii ce mă stăpâneşte dă-mi o inimă care adoră şi un mod de a acţiona coerent, simplu, respectuos faţă de toţi şi de aceea convingător.
Alois Orione ne explică: Să fim sinceri. Pentru ce nu reuşim să reînnoim mereu societatea, pentru ce nu avem mereu forţa de a o trage înainte? Ne lipseşte credinţa, credinţa caldă. Trăim puţin din Dumnezeu şi mult din lume: trăim o viaţă spirituală anemică, lipseşte acea viaţă adevărată a credinţei vii şi a lui Cristos ce să fie în noi.

Pr. dr. Alois Hîrja