Centrul Diecezan Caritas Iasi

Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu. (Mt. 16,16) Mulţi se grăbesc să afirme că în centrul sărbătorii de astăzi stau sfinţii apostoli Petru şi Paul. Şi, într-un fel, acest lucru este adevărat. Însă, ei sunt în centrul sărbătorii, dar uniţi cu Cristos şi adunaţi în jurul lui Cristos. Căci cine ar fi fost Petru fără harul lui Cristos? Probabil, doar „fiul lui Iona” (Mt 16,17). Şi ce ar fi fost sfântul Paul fără întâlnirea vocaţională cu Domnul? Probabil doar un simplu evreu - ce-i drept evlavios şi devotat, dar intolerant şi chiar extremist – un evreu, dar fără a fi dintre conducătorii politici sau religioşi. Dintre cei care s-au adunat în jurul lui Isus din Nazaret, „bărbat adeverit printre oameni prin fapte puternice pe care le-a făcut Dumnezeu prin el” (Fap 2,22), Petru şi Paul sunt două persoane deosebite, doi apostoli extraordinari, doi slujitori măreţi: Petru – piatra pe care este aşezată Biserica (Mt 16,17) şi păstorul suprem al turmei lui Cristos (In 21,17) – şi Paul – slujitor al Domnului, „chemat să fie apostol” (Rom 1,1) şi „evanghelizatorul păgânilor” (2Tim 4,17) – amândoi atleţi neobosiţi ai lui Cristos care au primit cununa învingătorului prin „oferirea vieţii lor ca jertfă” (cf. 2Tim 4,6) dând dovadă despre credinţa lor până la martiriu.
L-au urmat mulţi pe Isus, au beneficiat mulţi de minunile şi vindecările săvârşite de el, au ascultat mulţi cuvintele sale pline de învăţătură, dar foarte puţini au fost aceia care au putut afirma cine este Fiul Omului. Fragmentul evanghelic de astăzi confirmă acest lucru prin răspunsurile pe care apostolii le dau din partea celor care îl urmau mai de departe sau mai îndeaproape pe Isus. Unii îl confundau cu Ioan Botezătorul, iar alţii cu vreunul dintre profeţi. Doar Petru, în numele Celor Doisprezece, prezintă credinţa sa (şi a celorlalţi) în mesianitatea lui Isus: „Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu” (Mt 16,16). Dacă Petru, ca om, a luat cuvântul fără temeri sau incertitudini, Tatăl Ceresc, Dumnezeu a fost cel care i-a dăruit credinţa în grad maxim descoperindu-i, printr-un har special, acest mister al Omului-Dumnezeu. Datorită acestui har, Isus îi schimbă numele din Simon în Chefa (Petru) – aşa cum Dumnezeu făcuse cu Abraham, cu Iacob etc. ca semn al importanţei deosebite pe care o va avea misiunea lor – şi îl aşază ca piatră de temelie pentru Biserica sa, piatră pe care nici măcar Cel Rău, cu toată puterea sa malefică, nu o poate birui. Iar ca dovadă a funcţiei sale de conducător vizibil al Bisericii îi conferă puterea cheilor ca Biserica, în numele lui Cristos, să deschidă omenirii drumul spre mântuire.
Din prima lectură luată din cartea Faptele apostolilor reiese grija deosebită pe care Domnul o are faţă de cei pe care i-a ales pentru o misiune specială. Acest lucru îl găsim confirmat şi de apostolul neamurilor în lectura a doua luată din Scrisoarea a doua a sfântului Paul către Timotei. Timotei era deja convins de autenticitatea chemării lui Paul ca apostol (direct de către Cristos – conform cu ceea ce relatase sfântul Paul în alte scrieri ale sale). Dar sfântul Paul adaugă faptul că doar faptul că Domnul i-a stat alături şi l-a însoţit cu harul său, l-a întărit pentru a predica evanghelia la cele mai dificile persoane (la păgâni – cei care nu credeau nici măcar în puterea creatoare a lui Iahve). Legătura sa neîntreruptă cu Cristos l-a făcut să-i aducă neîncetat mărire şi să se pună permanent în mâinile celui care l-a mântuit de orice rău (inclusiv de moarte) acceptând fără teamă martiriul fiind convins că Domnul îl „va conduce la împărăţia cerească” (2Tim 4,18).
Există, în ritualul sfinţirii bisericilor un moment în care episcopul unge doisprezece dintre stâlpii de susţinere ai respectivului lăcaş cu ulei binecuvântat, ca simbol al comuniunii în credinţă cu cei Doisprezece Apostoli care sunt stâlpii Bisericii universale. Într-un astfel de moment, am fost impresionat când am văzut o biserică ce nu avea nici un rând de coloane de susţinere în interior, ci tavanul era aşezat pe un stâlp de la altar (în formă triunghiulară) şi stâlpii aşezaţi cu măestrie printre uşile din spatele bisericii (adică de la intrare), restul pereţilor fiind somptuos încadraţi de geamuri-vitralii. La fel cum (după uimirea mea) aşezarea acestui tavan pe doi piloni este o capodoperă a arhitecturii, tot aşa se minunează astăzi creştinătatea de modul în care Cristos este deasupra Bisericii sale aşezând misiunea de continuarea a planului de mântuire a omenirii pe stâlpii credinţei apostolice, în special pe cei doi mari piloni: sfântul Petru – capul vizibil al Bisericii (prin succesorii săi) – şi sfântul Paul – cel care a deschis uşile Bisericii pentru creaturile din toate locurile pământului.
Asemenea psalmistului care ne îndeamnă să „slăvim pe Domnul împreună, să înălţăm numele lui împreună” (Ps 33,4), să ne reunim în jurul lui Cristos la fiecare sfântă Liturghie conştienţi că împreună cu noi sunt adunaţi în jurul tronului ceresc al Mielului sfinţii Petru şi Paul şi ceilalţi apostoli şi sfinţi, că aceştia mijlocesc pentru noi haruri cereşti şi că îi călăuzesc, prin exemplul lor măreţ, pe toţi conducătorii Bisericii: pe Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea (ca succesor al sfântului Petru) şi pe ceilalţi episcopi ai Bisericii (ca urmaşi ai sfântului Paul şi ai celorlalţi apoatoli).

Pr. ROMICĂ SOCIU