Începutul Scrisorii către Evrei menţionează că „în trecut, Dumnezeu a vorbit părinţilor noştri prin profeţi; în aceste zile din urmă ( în epoca mesianică ) ne-a vorbit nouă prin Fiul, pe care l-a pus moştenitor în toate, prin care a făcut şi veacurile” ( v.1-2: idem Gal.4,4-6 ).
În decursul vieţii sale pământeşti, Isus Cristos însuşi s-a dezvăluit ca Fiu al lui Dumnezeu; dar şi dintre cei din anturajul său, ca de pildă Petru, luminat de sus, declară: „Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu !”
( Mt.16,16b ); de asemenea Marta recunoaşte:”Eu am crezut că tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu, cel care vine în lume” ( In.11,27 ); chiar şi posedatul de duhuri rele, spune: „Ce ai cu mine, Isuse, Fiul Dumnezeului Preaînalt ?” ( Mc.5,7b ).
În textul duminicii de astăzi ( Mt.16,21-28 ), continuarea celui din duminica anterioară, Învăţătorul dumnezeiesc vrea ca discipolii săi să ştie că venirea sa în lume avea ca scop eliberarea oamenilor de sub jugul păcatului şi împăcarea cu Tatăl, cu preţul a multor suferinţe, culminând cu moartea pe cruce, urmată de glorioasa înviere ( v.21 ).
Ca martori oculari ai învăţăturilor şi semnelor extraordinare săvârşite de Isus în folosul mulţimilor entuziaste, discipolilor nu le venea să creadă că binele făcut de el tuturora, de oriunde, putea să fie răsplătit cu neagră nerecunoştinţă. Nu-i de mirare, dacă îndrăzneţul şi pripitul Petru, poate şi din marea lui stimă omenească faţă de Învăţător, să spună: ”Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Asta nu ţi se va întâmpla niciodată!”(v.22), ceea ce i-a adus reproşul imediat din partea Domnului:
„mergi în urma mea, satană! Tu eşti o piatră de poticnire ( scandal ) pentru mine, pentru că nu te gândeşti la cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” ( v.23 ). O, Doamne, de câte ori ne asemănăm şi noi cu Petru, în judecăţile noastre cu substrat total omenesc !
Tocmai de aceea, Isus foloseşte momentul de a arăta care sunt condiţiile urmării sale, condiţii relatate de apostolul şi evanghelistul Matei, în versetele următoare, 24-27, ca de altfel şi de către evanghelistul Luca ( 14,27 şi 17,23 ), iar de apostolul şi evanghelistul Ioan (12,25 şi în Ap.22,12 ).
Binomul urmării lui Isus este bine precizat:
renunţarea la sine, adică la ataşarea de păcate, izvorâte din mândrie, şi purtarea crucii, pe urmele lui Isus, resemnat cu multă luciditate la voia Tatălui ceresc („nu cum vreau eu, ci cum vrei tu”, Mt.26,39), în perspectiva vieţii adevărate, veşnic fericite, pentru că „cine va voi să-şi salveze viaţa, o va pierde, iar cine îşi va pierde viaţa pentru mine, o va salva”(v 25 ). Motivaţia spirituală este evidentă: „Ce i-ar folosi omului de ar câştiga lumea întreagă, dacă apoi şi-ar pierde viaţa? Sau cu ce preţ ar putea omul să-şi cumpere din nou viaţa, pe care a pierdut-o?”(v.26).
Darea de seamă şi verdictul final este foarte bine pronunţat: „Căci Fiul Omului va veni în mărirea Tatălui cu îngerii săi, şi atunci va răsplăti pe fiecare după faptele lui” ( v.28 ).
În cele trei versete ale textului primei lecturi ale liturghiei cuvântului acestei duminici (Ier.20,7-9), profetul exprimă delicata misiune de a vesti mesajul divin către oamenii care se complac în idolatria lucrurilor create, refuzând chemarea la viaţa ordonată, eliminând cu înverşunare pe mesagerii Domnului.
Reacţia pozitivă faţă de spiritual este admirabil exprimată de psalmist, în psalmul responsorial 62, ataşat primei lecturi:
R. Sufletul meu este însetat de tine, Doamne, Dumnezeul meu !
Dumnezeule, tu eşti Dumnezeul meu, pe tine te caut dis-de-dimineaţă. Sufletul meu e însetat de tine, pe tine te doreşte trupul meu, ca un pământ pustiu, uscat şi fără apă. R.
Mi-a fost dat să te văd în sanctuarul tău, să văd puterea şi măreţia ta. Bunătatea ta preţuieşte mai mult decât viaţa, de aceea buzele mele te laudă.
R. Te voi binecuvânta toată viaţa mea şi voi ridica mâinile mele invocând numele tău. Ca şi cum m-aş sătura cu mâncăruri alese, aşa se desfată buzele mele când gura mea te laudă. R.
Tu eşti ajutorul meu, la umbra aripilor tale tresalt de bucurie. Mă ataşez de tine cu tot sufletul, şi braţul tău mă ocroteşte. R.
Sfântul apostol Paul, în cele două versete 1 şi 2, din capitolul al 12-lea al Scrisorii către Romani, e scurt şi cuprinzător, total radical: „Oferiţi lui Dumnezeu fiinţa voastră ca o jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu: pentru voi aceasta este adevărata închinare. Nu vă luaţi după exemplul pe care îl dă lumea aceasta, ci schimbaţi-vă şi reînnoiţi felul vostru de a gândi ca să puteţi recunoaşte care este voinţa lui Dumnezeu: ce-i place lui, ce este bun şi desăvârşit”.
Grija pentru viaţa spirituală l-a preocupat, de bună seamă, pe marele sfânt Augustin care a putut să spună în „Confesiunile” sale: „Ne-ai creat pentru tine, Doamne, şi neliniştită este inima noastră până când se odihneşte în tine”.
Ne vom odihni cu deplinătatea fericirii în Domnul, după statornica renunţare la rău şi purtarea greului vieţii în lumina călăuzitoare a crucii.
„ Dumnezeule al puterilor, de la care vine tot darul desăvârşit, sădeşte în inimile noastre iubirea faţă de numele tău; uneşte-ne tot mai strâns cu tine, spre a hrăni în noi ceea ce este bun, şi veghează cu grijă ca să păstrezi ce ai sădit în noi. Prin Cristos Domnul nostru. Amin.”
/ Rugăciunea duminicii /.

P.A.Despinescu