|
|
Căsătoria fără iubire duce la „iubire” fără căsătorie
Duminica a XXVII-a de peste an Mt 10,2-12
Evanghelia acestei duminici are în centru una dintre temele cele mai dezbătute şi controversate: indisolubilitatea căsătoriei! Cealaltă faţă a medaliei: divorţul! Citind şi meditând acest fragment există riscul să cădem într-o capcană: să credem că Isus face tot efortul să combată divorţul. Însă ceea ce doreşte el este să îndrepte atenţia iudeilor din timpul său, dar şi atenţia noastră, de la controversa divorţului la planul originar al lui Dumnezeu asupra căsătoriei.
Dumnezeu şi mărcile originale, nu contrafăcute!
Fariseii îi adresează lui Cristos o întrebare, cu intenţie rea, pentru a-l pune la încercare: "Este permis unui bărbat să se despartă de femeia sa?". Ei aveau deja răspunsul deoarece Moise îngăduise ca bărbatul să se despartă de femeie. În discuţie era doar motivul pentru divorţ. Existau două şcoli rabinice care aveau viziuni diferite. Şcoala lui Shammai permitea despărţirea de soţie doar în cazul de adulter, comis de aceasta. În schimb, şcoala lui Hillel îngăduia despărţirea pentru orice motiv invocat de către bărbat. Aşa cum obişnuia, Cristos răspunde cu o altă întrebare („Ce v-a prescris Moise?”) pentru a-i face conştienţi pe interlocutori de obiecţia lor. Farisei fac referinţă la permisiunea acordată de Moise (Dt 24,1), considerată un semn al bunăvoinţei lui Dumnezeu faţa de poporul evreu. În realitate legislaţia nu făcea altceva decât să constate şi să accepte o practică deja răspândită. Impunerea unui act de divorţ nu făcea altceva decât să îl determine pe bărbat să cântărească alegerea înainte să îndepărteze soţia. Aceasta, dacă avea actul de despărţire, putea să se căsătorească cu un alt bărbat fără a fi acuzată de adulter. Acest act era, de fapt, în favoarea femeii, care, astfel, nu depindea de capriciul bărbatului.
Cristos, reluând lucrurile de la început pentru a le conduce la împlinirea lor, clarifică faptul că această concesie nu era un semn al bunăvoinţei divine, ci un semn al împietririi inimii lor, adică un semn al neascultării voinţei lui Dumnezeu de la început în ceea ce priveşte căsătoria. Dumnezeu, de la începutul creaţiei, l-a făcut pe om bărbat şi femeie în vederea unirii în căsătorie indisolubilă: „ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă”. Aceste cuvinte scot în evidenţă un aspect profund: căsătoria nu este o realitate doar pământească, rodul voinţei umane, ci are o dimensiune sacră care îşi are originea în voinţa divină. De acest aspect nu se poate să nu se ţină cont! Tocmai de aceea Cristos nu se opreşte la argumentele „contrafăcute” ale fariseilor, ci face referinţă la valoarea originară şi originală a căsătoriei, dorite de Dumnezeu, pentru binele soţilor şi al societăţii.
Familia creştină - chipul senin şi dulce al Bisericii
În contextul de astăzi, în care familia primeşte lovituri puternice chiar şi de la instituţiile care ar trebui să o apere, se naşte întrebarea: cum ar trebui creştinii să se comporte în faţa acestei situaţii?
În primul rând este nevoie de o conştientizare permanentă a valorii familiei pornind de la voinţa lui Dumnezeu. «Reîntoarcerea la „începutul” gestului creator al lui Dumnezeu este aşadar o necesitate pentru familie, dacă vrea să se cunoască şi să se realizeze după adevărul intim nu doar al fiinţei sale, dar şi al modului său de a acţiona în istorie. Conform planului divin, familia este constituită ca şi „comunitate intimă de viaţă şi iubire” şi, ca atare, are misiunea de a deveni mereu mai mult ceea ce este, adică o comunitate de viaţă şi iubire, într-o astfel de tensiune, aşa cum este cerută de orice realitate creată şi mântuită, încât îşi va afla împlinirea în împărăţia lui Dumnezeu. În acea perspectivă apoi, care ajunge la baza realităţilor, trebuie spus că esenţa şi obligaţiile familiei sunt definite în cele din urmă de dragoste. Pentru aceasta familia primeşte misiunea de a păstra, a descoperi şi de a comunica dragostea; ca reflex viu şi reală participare la iubirea lui Dumnezeu pentru omenire şi a iubirii lui Cristos Domnul pentru biserică, mireasa sa.» (Exortaţia apostolică Familiaris Consortio, 17).
În al doilea rând noi ar trebui să trăim şi să propunem adevărul creştin referitor la sexualitate, căsătorie şi familie cu mai multă convingere şi să evităm să ne pierdem energia pentru a combate teoriile contrare. Spunea sfântul Augustin: „Părinţii să facă din familie o mică Biserică, unde Dumnezeu este onorat, se urmăreşte sfinţenia şi cu copii se dau societăţii noi sfinţi.”
În al treilea rând creştinii nu ar trebui să aştepte ca legile statului să apere valorile creştine. Din păcate se constată că statul are orientări total opuse! Ca şi la începutul Bisericii creştini sunt chemaţi ca trăind valorile creştine să schimbe legile statului, astfel scoţând profit chiar şi din criticile celor care luptă împotriva ei.
„Iubirea conjugală care persistă după multe vicisitudini, mi se pare că este cea mai frumoasă minune, chiar dacă este şi cea mai obişnuită.” – François Mauriac
|
|
|
