Centrul Diecezan Caritas Iasi

Duminica a III-a Postul Mare.

În toate timpurile au fost evenimente care prin duritatea lor au răscolit discuţii aprinse şi nelinişti. Isus a folosit două astfel de evenimente pentru a invita pe ascultători ca reflecţiile lor să fie profunde şi folositoare, pentru a înţelege viaţa ce nu i-a fost dată pentru a se ruina, ci pentru a lucra pentru veşnicie. Chiar faptele ce înspăimântă sunt depăşite de o prezenţă mai importantă: o prezenţă inevitabilă, o autoritate pe care oamenii nu o cunosc deşi are puterea de a dărui viaţa fără limite. Isus, este prezenţa care are puterea de a trezi în inima omului aspiraţiile cele mai adevărate. Este cel care s-a prezentat ca fiind Calea, Adevărul şi Viaţa cel care îi poate ajuta pe cei care-l urmează să-şi împlinească viaţa. Dacă discuţiile provocate de accidente sunt sterile şi nefolositoare, iar de multe ori sunt ocazii de a judeca şi calomnia pe cei năpăstuiţi, Isus avertizează că mult mai periculos şi mai grav este de a refuza momentul decisiv al trăirii cu Dumnezeu. Alegerea trăirii în slujba lui Dumnezeu este decisivă, gravă şi mai ales responsabilă.
De fapt, Dumnezeu din iubire dovedeşte multă răbdare aşteptând ca omul să trăiască pentru a face binele şi pentru a iubi, dar această atitudine nu trebuie să devină motiv de a profita. Rezistenţa încăpăţânată în faţa celui de care avem nevoie este mult mai ameninţătoare decât accidentele vieţii.
Nu este o ameninţare, ci o invitaţie la realismul crud al vieţii care trece, este o chemare în favoarea libertăţii căci libertatea înseamnă ca din cele bune să le alegem pe cele mai bune. Cristos a luptat şi va lupta chiar cu preţul sângelui ca să dea posibilitatea celor care călătoresc după placul lui Dumnezeu către adevărata ţară a făgăduinţei, adică Paradisul.
Cu multă grijă Isus ne cere să nu ne înşelăm. Timpurile ce le trăim pot fi ore decisive: Cristos poate datorită iubirii să dovedească multă răbdare, poate să prelungească ceasul trecerii dincolo, aşa cum a făcut stăpânul smochinului, dar amânarea nu poate fi cât vor oamenii. În limbajul nostru avem un termen, folosit tot mai des: superficialitate. Atât de repede se apelează la explicaţii de genul: ce rău fac, mă port ca toţi ceilalţi? Aşa trăiesc şi ceilalţi. Astăzi sunt puţini care vor să ajungă la rădăcina adevărului. Chiar şi timpul postului este tratat cu aceeaşi superficialitate: se mănâncă pentru că suntem anemici, se fac distracţii că suntem stresaţi, se petrece că este martie, iar reculegerea, convertirea şi celelalte eforturi de a ne schimba în bine sunt mereu amânate sau de-a dreptul nici nu sunt considerate.
Să ne gândim foarte serios căci mentalitatea lumii este mai periculoasă decât bolile de care se discută atât de mult. Ca un adevărat profet, Paul al VI-lea ne avertizează: Mai ales, înainte de toate, observaţi că în limbajul lumii, aşa zisă, bună, mai ales în cărţi, cuvântul înfricoşător, păcat apare rar şi de multe ori banalizat şi nu se mai spune despre îndepărtarea de Dumnezeu. Orice ar face oamenii în judecăţile de astăzi numai sunt consideraţi ca fiind păcătoşi. Sunt catalogaţi ca fiind moderni, bolnavi, curajoşi, fără scrupule, slabi, deosebiţi, sărmani, dar cuvântul păcat nu mai este pronunţat. Nu sunt şanse să revină, pentru că de fapt se urmăreşte desprinderea inteligenţei umane de înţelepciunea divină, prin pierderea conceptului şi a sensului de păcat.
Aşa cum spunea şi Pius al X-lea – pierderea sensului păcatului este expresia rupturii raporturilor cu Dumnezeu. Lumea nu intenţionează să se mai ocupe de astfel de raporturi. În acest caz filosofia contemporană pleacă de la un optimism fără suport. Omul este bun, societatea este cea care-l face rău: de aceea, trebuie lăsat să se dezvolte în mod spontan şi într-un ambient favorabil, şi este din natura sa cinstit şi virtuos. Este adoptată astfel, cu indulgenţă foarte libertină, acceptată cu multă uşurinţă,norma care propulsează orice fel de experienţe şi de capricii. Se afirmă că răul de fapt nu există, conform mentalităţii lumii. Şi iată incoerenţa. În timp ce punctul de pornire este atât de sigur, punctul de sosire, judecata finală pe care timpul nostru o dă despre om care este? Nu exagerăm afirmând că judecata dată de om asupra lui însuşi, conform propriei mărturii, spune că omul privind în interiorul său este o realitate oribilă. De câte ori cei care se prezintă în afară ca fiind amabili, ascund din contra un mormânt văruit pe dinafară şi cu multe putreziciuni înăuntru. Chiar Isus priveşte la noi care suntem cu adevărat o sărmană lume cu atâtea probleme. El, după ce a stimulat în noi, cu noi, la lumina sa, un examen de conştiinţă, prin care ne avertizează asupra vinovăţiei, dar şi de posibilitatea mântuirii, aduce în suflet un torent de iubire şi bucurie. Dacă îl vrei – el ne încurajează – eu îţi redau integritatea, harul de a fi cu adevărat cel care trebuie să fii, îţi restitui demnitatea ta, aşa cum Domnul te-a creat; conform imaginii şi asemănării sale” (septembrie 1964).
Este momentul potrivit pentru a trece de la preocuparea insuportabilă de a apărea buni şi să avem curajul de a merge până în profunzime, cu ajutorul harului, pentru a regăsi bucuria prieteniei cu Dumnezeu, pentru a lucra pe pământ cu ajutorul harului şi mai ales al lui Isus, din Euharistie, pentru veşnicie. Aşadar, să alungăm superficialitatea, să devenim persoane care fac binele şi-şi dovedesc credinţa şi convertirea nu prin vorbe ci prin fapte.

Pr. Alois Hirja