Centrul Diecezan Caritas Iasi

DUMINICA A XXXII-A TIMPUL DE PESTE AN
SAU
Fiecare frunză de pe mormânt
Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii, căci pentru el toţi sunt vii! (Lc 20, 38)
De cele mai multe ori suntem prea obosiţi, prea presaţi de timp, prea nu-ştiu-cum pentru a privi şi a înţelege cu adevărat ce se petrece în jurul nostru.
Tributari unui mod de gândire „în viteză”, ne tot întrebăm ce putem face în viitor pentru ca în prezent totul să meargă bine. Facem pronosticuri amăgitoare şi şi aplicăm modele prefabricate care, unul după altul, părăsesc aria rodniciei şi a utilităţii. Înlocuim, astfel, calitatea de „constructor” cu titlul de consumator, onoare de „edificator” cu mândria de „posesor”. Uităm că rodul este o încununare a unei dezvoltări armonioase, este un punct culminant în drumul complex parcurs de micimea bobului ajuns falnic copac. De cele mai multe ori, ambientul poartă cu sine influenţe considerabil resimţite în succesiunea paşilor entuziaşti. Atitudinile pe care le avem în faţa aparenţelor constituie elemente semnificative ale prezentului dorit sau nedorit.
În acest sens, o trecere printr-un cimitir ar putea nu doar să se rezume la împlinirea unei datorii concretizată în reuşite ornamente de flori şi frunze la cruci sau pe morminte, ci o incursiune în minunatul univers istoric, social, familial şi spiritual al celor care, reprezentaţi de numele de pe cruci aşteaptă ziua venirii Domnului. Avem, oare, timp să ne mai şi oprim câteva clipe la fotografiile sau sculpturile de pe cavouri, reprezentări ale celor care au împodobit – virtuos şi fără a aştepta recunoaştere sau recunoştinţă – stâlpii pe care se sprijină acţiunile de umanizare şi spiritualizare a prezentului? Sau trecem prin listele monotone ale numelor celor răposaţi cu viteza specifică lumii moderne? Reuşim să realizăm un moment de comuniune prin rugăciune cu membrii Bisericii triumfătoare pentru a mijloci pentru cei în curs de purificare sau lăsăm glasul să sune grav şi funebru, în timp ce mintea ne părăseşte în căutarea soluţiilor optime la cazuri pastorale aparent mai importante? Conştientizăm faptul că avem în faţa noastră oameni, oameni ca noi, chiar dacă cei vii sunt prezenţi cu trupul şi sufletul, iar cei răposaţi doar cu spiritul?
Cu siguranţă că dorinţa tuturor, declarată sau nedeclarată, este de a trata pe fiecare de lângă noi ca pe o persoană umană învrednicită de iubirea lui Dumnezeu vie sau vivificată în viaţa de dincolo, persoane importante în ochii Domnului şi, implicit, în ochii noştri. Atunci, rugăciunile înălţate către Dumnezeu lângă crucile de la morminte îşi vor găsi adevărata forţă şi valoare în comuniunea dată de responsoriile pline de credinţă. Atunci, poate vor înţelege toţi credincioşii că rugăciunile pentru cei răposaţi nu au un preţ fix, că nu sunt servicii contra cost şi că, în nici un caz, valoarea unei rugăciuni nu se poate exprima în bani. Însă rugăciunea însoţită de o ofertă (fie pentru biserică, fie pentru săraci, fie pentru activităţi pastorale) sau de o donaţie (în bunuri sau bani) este, împreună cu postul, modul autentic al adresării cererilor noastre către Dumnezeu, aşa cum de multe ori aminteşte Mântuitorul în predicarea evangheliei.
Evanghelia acestei duminici ne atrage atenţia asupra unei controverse referitoare la existenţa (sau nu) a unei vieţi dincolo de limitele acestei vieţi pământeşti. Nu este întâmplător faptul că Isus vorbeşte despre această controversă înainte de pătimirea şi moartea sa. Vrea să evidenţieze că moartea fiecărei creaturi se înscrie într-un plan al lui Dumnezeu mai mare decât poate mintea umană să cuprindă. Viaţa oricărui creştin (şi, în fond, a oricărei activităţi creştine) se bazează pe credinţa într-o viaţă în lumea de dincolo, în care cei care trăiesc în viaţa lor normele morale lăsate de Dumnezeu, se vor bucura de slava locuirii împreună cu Domnul în Împărăţia sa. Deşi Biserica ne îndeamnă în repetate rânduri să nu lăsăm la o parte realităţile pământeşti ale acestei lumi într-o speranţă exclusivă a vieţii de dincolo, evanghelia acestei duminici ne reaminteşte un dat esenţial al credinţei creştine: viaţa noastră terestră este temporară, trecătoare, iar locuinţa noastră definitivă se află în cer.
Încercând o micşorare a ritmului alert al trecerii noastre prin cimitire şi privind mai atent şi mai cuprinzător, am putea înţelege că, cu cât cunoaşterea unor realităţi ni se deschide mai mult, cu atât mai mult acest lucru cere o implicare, o angajare reală însoţită de credinţă şi responsabilitate, indiferent de cruci, de morminte sau de florile şi frunzele întâlnite pe drumurile dintre morminte. Atunci poate le vom lua în considerare pe fiecare în parte.

PR. ROMICĂ SOCIU