Evanghelia din această duminică ne prezintă una dintre întrebările pe care duşmanii lui Isus o adresează Lui, nu pentru a ajunge la un adevăr ci pentru a-l pune la încercare, ca să aibă un motiv cu care să-l învinovăţească.
De la începutul acestui dialog, ne dăm seama cum saduceii nu au intenţii serioase, nu vor să se implice în tema învierii morţilor, sau mai bine zis, a vieţii veşnice. Ei doresc doar să-l pună pe Isus în situaţii delicate, să-l oblige să ia o poziţie în faţa unei idei de găndire al unui grup destul de important în poporul evreu cum sunt saducei. Poate chiar aveau de gănd să separe poziţiile celor care îi ascultau şi să-i pună în contrast unii cu ceilalţi. Nu vedem în aceştea nicio mică dorinţă de a învăţa sau cel puţin predispoziţia unei căutări mai profunde a adevărului. La această întrebare, saduceii deja pregătiseră un răspuns de mult timp: nu există învierea din morţi.
Dar este bine ca, înainte să intrăm în mesajul acestui text, să cunoştem şi cine sunt aceşti saducei.
Saduceii (numele derivă de la Sadoc, mai marele preoţilor în timpul regelui Solomon) constituiau un grup religios şi intelectual din interiorul iudaismului. Trebuie să ştim că iudaismul nu a fost niciodată un popor monolitic deci, să afirmăm că „iudeii sunt un popor care crede” este o exagerare iar saduceii ne sunt un exemplu. Aceştia aparţineau clasei sacerdotale iar mulţi dintre ei erau aristocraţi şi bogaţi. Observau Legea din punct de vedere teologic, doar că pentru ei Scriptura era formată doar din cele cinci cărţi ai Bibliei (Legea) ce formează Pentateucul, şi, care după tradiţie, erau atribuite lui Moise.
La răndul lor, fariseii includeau în Sfânta Scriptură Pentateucul dar şi cărţile Profeţilor şi alte cărţi, precum şi tradiţia orală începând de la Moise. În această tradiţie (scrisă şi orală) se găsesc bazele credinţei în învierea morţilor. Acest argument era foarte mult discutat în timpul lui Isus între saducei şi toţi cei care susţineau această teorie.
Isus răspunde la întrebare fără să se preocupe de motivul pentru care ea este pusă. El oferă un răspuns prin intermediul căruia doreşte să-i ajute pe saducei să înţeleagă faptul că sunt în eroare şi acest lucru îl explică clar folosindu-se de un text din Exod 3,6, text pe care ei îl considerau inspirat. Răspunsul lui Isus este compus din două părţi.
Prima parte (vv. 34-36) evidenţiază faptul că întrebarea nu este pusă bine pentru că este o mare diferenţă între viaţa aceasta şi cea pe care o vom trăi în veşnicie. Moartea, experienţa pe care toţi o vom trăi, implică unele comportamente necesare, cum ar fi căsătoria şi procreerea. În viaţa viitoare, deoarece nu există moarte, vom trăi asemenea îngerilor, fiind fii ai lui Dumnezeu.
A doua parte a răspunsului (vv. 37-38), după cum am menţioat mai sus, se leagă de Biblia saduceilor, adică cele cinci cărţi atribuite lui Moise (Pentateucul). Întrebarea lor se referă la legea leviratului în ce priveşte căsătoria (Dt. 25,5-10). În această lege este evidenţiat ce trebuie să facă un frate atunci cănd fratele său mai mare moare fără să aibă vreun moştenitor. Isus răspunde citând textul din Exod 3,6: „Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii ...”. De aici înţelegem că Abraham, Isaac şi Iacob sunt vii, ei nu sunt morţi.
Mesajul acestui text capătă o importanţă deosebită în contextul actual, cănd credinţa în înviere este pusă la îndoială de foarte mulţi credincioşi. Putem să înţelegem acest lucru şi din faptul că evanghelistul Luca îl pune pe înscris pentru comunitatea de credincioşi tocmai din aceste motive. În cartea „Faptele Apostolilor”, de foarte multe ori se menţionează credinţa în înviere, dar mai ales certitudinea învierii lui Isus. Motivul central pentru care este menţionat acest text nu este doar pentru a întări credinţa credincioşilor în învierea morţilor, ci a întări credinţa lor în învierea lui Isus. Aceasta era problema de bază a celor ce se botezau şi acceptau credinţa în Cristos. Fundamentele biblice dar şi ale tradiţiei ne ajută în drumul nostru de credinţà şi de acceptare a acestui mister.
In mod indirect, Cristos ne vorbeşte despre două lucruri esenţiale. In primul rând, omul a fost creat pentru a trăi în Dumnezeu, deci pentru viaţa veşnică. Destinaţia omului este fericirea veşnică în Dumnezeu, doar că acest lucru se întâmplă trecănd prin experienţa morţii. Moartea nu este scopul final al omului, ea este o trecere, este poarta spre înviere. Învierea lui Cristos ne dă certitudinea învierii noastre. În al doilea rănd, Cristos ne vorbeşte de viaţa în veşnicie. Legile şi limitele pe care le trăim în această viaţă nu sunt valabile în veşnicie. Omul va trăi pe deplin vocaţia pentru care a fost creat, contemplând frumuseţea dumnezeirii şi desfătându-se în iubirea Preasfintei Treimi. Chiar dacă ne vom recunoaşte între noi nu vom fi legaţi între noi de nicio legătură afectivă, ci toţi împreună vom avea privirea îndreptată spre Dumnezeu.
Acest text din Evanghelia după Sf. Luca ne face să pregustăm bucuria veşniciei. A fi fii ai lui Dumnezeu nu este doar o onoare, ci mai mult o responsabilitate pe care trebuie să o trăim încă de pe acum. Modelul este Cristos şi mereu trebuie să ne confruntăm cu El, în drumul nostru de sfinţenie. Credinţa în înviere nu trebuie să fie în viaţă ca ceva automat. Ea este o adeziune la un adevăr care ne priveşte în mod direct pe fiecare. Am început această lună (noiembrie) rugându-ne pentru cei răposaţi. Devoţiunea către cei răposaţi nu trebuie să fie doar o simplă practică de pioşenie, ci o mărturisire a credinţei noastre în învierea de apoi; credinţa că cei răposaţi sunt vii, ei trăiesc în Dumnezeu, iar noi, în aceastà viaţă trecătoare, ne îndreptăm spre acelaş ţel: viaţa veşnică în bucuria împărăţiei lui Dumnezeu.

O duminică binecuvântată!

Pr Mihai Augustin Folner O Carm