Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

1. Dumnezeu îi vizitează pe oameni! Abraham, Maria şi Marta, au avut imensa bucurie de a-l primi pe Dumnezeu în casa lor. Sf. Paul spune: „Cristos este în mijlocul vostru, el este nădejdea slavei”. Iniţiativa este mereu a lui Dumnezeu; El alege să fie oaspetele omului pentru a-i aduce o veste bună şi a transforma viaţa sa. Abraham este aşezat în faţa cortului în timpul arşiţei de la amiază. Este timpul în care parcă totul se opreşte, nu se poate întâmpla nimic, nu se doreşte să se întâmple ceva! (Experimentăm şi noi zilele acestea ce înseamnă o astfel de caniculă!). Tocmai acest moment, care pare steril, devine momentul întâlnirii cu Dumnezeu, sub imaginea a trei bărbaţi care deodată se află în faţa sa. Abraham nu avut timp să facă planuri, să se pregătească şi totuşi aleargă în întâmpinarea oaspeţilor, lăsând totul la o parte, mai ales odihna. Când Dumnezeu trece, vizita sa nu poate fi amânată, orice altceva devine mai puţin important. Abraham îl imploră: „Doamne, dacă am aflat bunăvoinţă în ochii tăi, nu trece fără să te opreşti la slujitorul tău!”. El invocă nu doar o simplă întâlnire exterioară, ci o profundă comuniune, o întâlnire plină de prietenie. Abraham oferă oaspeţilor o primire, o ospitalitate, excepţională şi în timp ce aceştia se bucură de bunătăţurile oferite, el rămâne în picioare, gata de a sluji.

Dar întâlnirea cu Dumnezeu nu este niciodată fără roade. Dumnezeu îi face cunoscut lui Abraham că Sara, soţia sa va avea un fiu, un semn al binecuvântării, şi, într-un fel, o răsplată a ospitalităţii sale.

2. Atunci când îi deschidem lui Dumnezeu uşa vieţii noastre, care trebuie să fie atitudinea, cum trebuie să fie ospitalitatea noastră? Evanghelia ne pune în faţă două atitudini, aceea a Martei şi aceea a Mariei, care par să fie atitudini opuse, dar vom descoperi că de fapt se completează una pe cealaltă. Avându-l ca oaspete în propria casă pe Cristos, Marta se agită pentru a-i oferi o primire plină de ospitalitate în timp ce Maria „aşezată la picioarele Domnului, îi asculta cuvântul”. Pentru mentalitatea timpului atitudinea Mariei este nepotrivită deoarece şi-a asumat un rol care era rezervat doar bărbaţilor. Maria aşezată la picioarele lui Cristos este figura ucenicului care ascultă învăţătura Maestrului. Niciun rabin nu accepta să fie urmat de femei, deoarece puteau deveni ucenici doar bărbaţii. Cristos nu se teme să răstoarne şi această situaţie. Marta însă, prinsă de treburi, nu reuşeşte să înţeleagă acest lucru şi îi cere lui Cristos să o pună şi pe Maria la treabă. Răspunsul pe care îl dă Cristos arată că nicio slujire nu trebuie să fie atât de frenetică încât să împiedice ascultarea învăţăturii: „Marta, Marta, pentru multe te zbaţi şi te frămânţi. Însă un singur lucru este necesar. Maria şi‑a ales partea cea mai bună, care nu i se va lua”. Din răspunsul acesta înţelegem că Cristos apreciază efortul Martei, îl ia în consideraţie, îi dă valoare, însă nu acceptă ca agitaţia pentru lucrurile exterioare să împiedice a sta cu El, a-i asculta învăţătura.

Noi ca şi creştini nu suntem justificaţi să ne mulţumim doar cu rugăciunea în faţa atâtor necesităţi ale lumii. Cuvântul lui Cristos ne îndeamnă să devenim aproapele aproapelui nostru: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, primiţi ca moştenire împărăţia pregătită pentru voi de la întemeierea lumii; căci am fost flămând şi voi mi‑aţi dat să mănânc; am fost însetat şi voi mi‑aţi dat să beau; am fost străin şi voi m‑aţi primit; am fost gol şi voi m‑aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi voi m‑aţi vizitat; am fost în închisoare şi voi aţi venit la mine… Vă spun adevărul: ori de câte ori aţi făcut acestea unuia dintre aceştia mici, care sunt fraţii mei, mie mi‑aţi făcut” (Mt 25,31-46).

Raoul Follereau, jurnalist şi poet francez, care a luptat, în special, împotriva leprei, dar şi împotriva indiferenţei faţă de săraci, a nedreptăţii, a războiului, spunea într-o poezie a sa: „Am visat un om care se prezenta la judecata lui Dumnezeu. El spunea: «Nu am făcut nimic rău. Priveşte mâinile mele: sunt curate». Insă Dumnezeu i-a răspuns: «Ai dreptate. Sunt curate, dar sunt goale». Trebuie să facem binele şi binele pe care îl facem are valoarea sa, dar dacă ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu vom fi mereu conştienţi că Dumnezeu este cel care îl salvează pe om şi nu operele noastre.

 

3. A-l primi pe Dumnezeu în viaţa noastră, a şti să „stăm la piciorele sale” şi să îi ascultăm cuvântul ne ajută să depăşim preocuparea pentru ceea ce trebuie să facem pentru El şi să ne minunăm de ceea ce El face pentru noi. Cristos nu caută slujitori, ci prieteni: „… nu vă mai numesc slugi, pentru că sluga nu ştie ce face stăpânul său, dar v‑am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte le‑am auzit de la Tatăl meu vi le‑am făcut cunoscute” (In 15,15). Cristos nu caută persoane care să facă lucruri pentru El, ci persoane care să îl lase să facă lucruri măreţe cu ele, aşa cum a făcut cu Maria, aşa cum a făcut cu Sf. Paul. 

 

Pr. Felix Roca

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Fără îndoială, cel mai mare dar al omului este viaţa. Însuşi Dumnezeu, Creatorul, i se recomandă alesului său, Moise, care a avut misiunea de a obţine de la faraon eliberarea poporului ales din robia egipteană şi a-l conduce în Ţara Făgăduinţei, „Eu sunt cel care sunt!” ( Ex.3,6 ). Iar Isus Cristos se recomandă: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!” ( In.14,6 ).

Iar sfântul Irineu, episcop de Lyon (secolul II) afirma: „Gloria lui Dumnezeu este omul viu ar viaţa omului vederea lui”.

Dovada de netăgăduit că omul ţine la viaţă este instinctul de conservare; când îşi dă seama că nu e bine, aleargă la medic şi urmează sfaturile acestuia. Mai mult, omul doreşte „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte!”.

Nu-i de mirare dacă „învăţatul Legii” la care se referă textul evanghelic al duminicii acesteia, a 15-a de peste An, seria C ( Lc.10,25-37 ), îl întreabă pe Isus, „ca să-l pună la încercare: Învăţătorule, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” (v.25).

Cunoscând vicleşugul „învăţăţatului”, Isus îl trimite la ceea ce scrie în Lege, şi ceea ce respectivul ştia foarte bine, şi anume: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufeltul tău, din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi!”(v.27). Isus aprobă citatul învăţatului , spunându-i: „Fă aceasta şi vei trăi!”(v.28). Dar învăţatul Legii se preface că nu ştie cine este aproapele lui şi vrea lămuriri de la Învăţătorul (Isus). Ca de obicei, acesta se foloseşte şi de data ceasta, de o minunată parabolă, aceea a  samariteanului milostiv, pe care evanghelistul Luca ne-o redă în splendoarea ei mereu actuală: „Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut în mâna tâlharilor care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au strivit în bătaie. au plecat, lăsându-l pe jumătate mort. Din întâmplare, a trecut pe drumul acela un preot, dar văzându-l, a   trecut mai departe. La fel şi un levit, fiind prin locul acela, văzându-l, a trecut mai departe. Dar un samaritean oarecare ce călătorea, a venit lângă el şi, văzându-l, i s-a făcut milă. Apropiindu-se, i-a legat rănile turnând untdelemn şi vin. Apoi, urcându-l pe animalul său de povară, l-a dus la un han şi i-a purtat de grijă. În ziua următoare, a scos doi dinari, i-a dat hangiului şi i-a spus: ̒Îngrijeşte-te de el şi ceea ce vei mai cheltui îţi voi da  când mă voi întoarce̒. Cine dintre aceştia trei crezi că este aproapele celui căzut în mâinile tâlharilor?” (v.30-36). Orice om cu câtuşi de puţin bun simţ, e obligat să răspundă: „Cel care a avut milă de el”. Aşa a răspuns şi învăţatul Legii. Drept care, Isus i-a spus: „Mergi şi fă şi tu la fel” (v.37).

Lecţia binevoitoare i-a fost dată chiar şi unui învăţat. Dacă a reţinut-o, şi mai ales dacă a pus-o ân practică, ferice de el.

Parabola se poate explica amănunţit, în cheie mesianică, samariteanul milostiv simbolizându-l pe Isus.

Noi toţi care o citim sau o ascultăm, de fiecare dată suntem invitaţi stăruitor s-o aplicăm la noi înşine, cercetându-ne viaţa noastră de caritate trupească şi sufletească, faţă de semenii noştri oricine ar fi. Şi, gândindu-ne bine la iubirea milostivă a lui Dumnezeu faţă de noi, nu vom trece nepăsători ( precum cei doi din parabolă, preotul şi levitul ) pe lângă cei „loviţi de soartă”, ci, vom proceda, după putinţele noastre, imitând exemplul samariteanului milostiv. În felul acesta, ne vom recunoaşte în fericirea a 7-a, proclamată de Isus în „predica de pe munte: „Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire” (Mt.5,7).

Necesitatea strictă, „organică”, de a iubi pe Dumnezeu şi implicit pe semeni este spusă cu glas tare poporului israelit care se afla în Egipt, de către omul lui Dumnezeu, Moise: „ este aproape de tine, în gura şi în inima ta, ca s-o împlineşti”, cum citim în prima lectură a duminicii  (Dt.30,10,14).

Sfântul apostol Paul, în primul capitol din scrisoarea către coloseni  (v.15-20), lectura a doua aduminicii, prezintă fiilor săi sufleteşti figura luminoasă a Fiului luiDumnezeu, trupul tainic al lui Cristos, în care este „recapitulată” întreaga noastră viaţă spirituală: „toate au fost făcute prin el şi pentru el” (v.16c).

Împreună cu ţoţi fraţii şi surorile noastre întru credinţă, ne rugăm:

„Dumnezeule, Părintele nostru, tu ne-ai creat după chipul şi asemănarea ta. Fă-ne ca, după exemplul paternităţii tale, să trăim în prietenie, iubire şi milostivire faţă de toţi. Prin Cristos, Domnul nostru. Amin.”

„Părinte milostiv, converteşte-ne la iubirea ta!”.

                                                                                 P.A.Despinescu

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Mulţi, când aud vorbindu-se de sfântul Petru, gândul îi poartă spre rai, pentru că, nu-i aşa, sfântul Petru este „portarul raiului”, iar cine vrea să intre în rai trebuie să treacă pe la el, cel care are evidenţa tuturor şi care, având „cheile raiului”, îi pofteşte să intre numai pe aceia care sunt scrişi în „cartea vieţii”. Şi nu sunt doar „file de poveste”, ci totul are temei evanghelic.

Sfântul apostol şi evanghelist Matei ne relatează: „Umblând (Isus) de-a lungul Mării Galileii, a văzut doi fraţi: pe Simon, numit Petru, şi pe Andrei, fratele lui, aruncând năvodul în mare, căci erau pescari. Şi le-a spus: ̒Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni̒. Iar ei, părăsind îndată năvoadele, l-au urmat” (4,18-20). În timpul celor trei ani cât a durat activitatea evanghelizatoare şi răscumpărătoare a lui Isus Cristos, Simon Petru, alături de ceilalţi discipoli, este martor, vrednic de crezare a ceea ce a învăţat şi a făcut dumnezeiescul Învăţător şi Mântuitor.

 

Un episod deosebit din acestă perioadă de trei ani este acela din părţile Cezareii lui Filip, unde discipolii sunt supuşi unui „extemporal” cu privire la persoana Învăţătorului. Ce părere au despre el? Care mai de care spune din cele auzite de la diverşi oameni din popor, că ar fi Ilie, Ieremia sau vreunul dintre profeţi. Întrebaţi ce crede el, personal, Simon, cvasipurtător de cuvânt al colegilor, spune: „Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu!”. Răspuns foarte precis remarcat de Isus prin cuvintele care răsună ca un ecou peste milenii: „Fericit eşti Simon, fiul lui Iona, căci nu carnea şi sângele ţi-au revelat aceasta, ci Tatăl meu care este în ceruri. Şi eu îţi zic: tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui. Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor; ceea ce vei lega pe pământ va fi legat în ceruri, iar ceea ce vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri”(Mt.16,16-19). Prin aceste cuvinte, Isus a voit să declare ce rol important va avea Petru şi urmaşii săi în Biserică.

 

Un al doilea episod deosebit de important pentru misiunea pastorală a lui Petru ne este relatat de către sfântul apostol Ioan, în finalul evangheliei scrisă de dânsul. Era în zilele de după învierea Domnului. Isus se arată discipolilor lângă Marea Tiberiadei, bucurându-i cu pescuirea bogată. Din cei o sută cincizeci şi trei de peşti mari, Cel înviat se ospătează împreună cu discipolii, după care urmează vestitul dialog dintre Isus şi Petru:

 

Isus: „Simon, fiul lui Ioan, mă iubeşti mai mult decât aceştia?”

Petru: „Da, Doamne, tu ştii că te iubesc”.

Isus: „Paşte mieluşeii mei!”

Isus, pentru a doua oară: „Simon, fiul lui Ioan, mă iubeşti?”

Petru: „Da, Doamne, tu ştii că te iubesc”.

Isus: „Paşte oile mele!”

Isus, pentru a treia oară: „Simon, fiul lui Ioan, mă iubeşti?”.

Petru, întristat de această a treia și identică întrebare, răspunde cât se poate de clar: „Doamne, tu ştii toate, tu ştii că te iubesc”.

Isus: „Paşte oile mele!”(21, 15-18). 

Cât despre sfântul Paul, cei mai mulţi ştiu că făcea parte din tagma fariseilor şi că, plin de zel pentru legea mozaică, a contribuit cu multă râvnă la prigonirea primilor creştini. Însă, iubirea milostivă a lui Dumnezeu l-a făcut să-şi dea seama de marea impietate pe care o săvârşea împotriva lui Dumnezeu, prigonind pe cei care primeau mesajul evangheliei. E convertit total, devenind „un vas ales, ca să poarte numele meu înaintea popoarelor, înaintea regilor şi a fiilor lui Israel”, arătându-i-se direct din partea lui Isus cât va trebui să sufere pentru numele său. (Fap.9,15-16)

 

Cartea de vizită a sfântului Paul, binecunoscută de toţi, este: apostolul neamurilor. Cele 13-14 scrisori ale sale ne arată activitatea neobosită pe care a susţinut-o pentru Evanghelie. Putea declara cu mâna pe inimă: „Am luptat lupta cea bună, mi-am împlinit alergarea, am păstrat credinţa. De acum îmi este rezervată coroana  dreptăţii pe care mi-o va da în ziua aceea Domnul, Judecătorul cel drept; şi nu numai mie, ci şi tuturor acelora care au iubit dreptatea lui” (2Tm.4,7-8).

 

„Doamne, Dumnezeul nostru, te rugăm să ne dai mângâiere şi ajutor prin mijlocirea sfinţilor apostoli Petru şi Paul; prin ei a primit Biserica începutul darurilor tale: ei să ne dobândească acum şi nouă harurile spre mântuire veşnică. Prin Cristos Domnul nostru. Amin”.

                                                                                       P.A.Despinescu     

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Identitate creştină.

Cât de minunată este rugîciunea de la începutul  liturghiei acestei duminici! Ea sintetizează viaţa noastră creştină:

    „Dumnezeule, tu ne-ai înfiat prin harul tău şi ne-ai făcut fii ai luminii; nu îngădui să fim învăluiţi de întunericul greşelii, ci păstrează-ne pururi în strălucirea adevărului. Prin Domnul nostru Isus Cristos, Fiul tău, care trăieşte  şi domneşte împreună cu tine în unire cu Duhul Sfânt, în toţi vecii vecilor, amin”.Într-adevăr, suntem copii ai lui Dumnezeu, prin harul botezului, şi totodată fii ai luminii, lumânarea aprinsă pe care am primit-o reprezentându-l pe Isus Cristos, „lumina lumii”. Cerem lui Dumnezeu,Tatăl nostru, cu profundă şi statornică smerenie, să ne susţină mereu cu harul său pentru a ne feri de păcat şi a-l urma, zi de zi pe Cristos, „calea, adevărul şi viaţa”.

      Liturghia cuvântului, prin textele propuse spre meditare, ne aminteşte de chemarea pe care Dumnezeu o adresează unora pentru a-i fi mesageri speciali în cunoaşterea şi împlinirea voinţei sale sfinte.

     În prima lectură, din cartea întâi a Regilor (19,16b.19-21), ni se relatează rolul profetului Ilie, în „recrutarea” lui  Elizeu, fiul lui Şafat din Abel-Mehola, la cererea Domnului. Ilie împlineşte cererea Domnului, „aruncându-şi mantaua peste Elizeu”. Am putea spune: Un gest interesant! Fără a-l întreba dacă e de acord,  fără a-l pregăti pentru misiunea de profet, Ilie împlineşte voinţa Domnului  „care ştie ce face!”. La fel de impresionantă este promptitudinea lui Elizeu, cu permisiunea ce i se acordă de a-şi lua rămas bun de la părinţii săi, precum şi ospăţul bucuriei pe care îl oferă celor din jurul său.

     Psalmul responsorial 15,5 exprimă bucuria interioară resimţită de acela pe care Dumnezeu îl cheamă în slujirea sa specială: „Domnul este partea mea de moştenire şi cupa mea cu sorţi, tu eşti acela care ai în mână soarta mea”.

     Sfântul apostol Ioan, ne relatează în capitolul al 9-lea al evangheliei scrisă de el, versetele 57-62, trei aspecte diferite, privind urmarea lui Isus:

    1.În timp ce Isus era în  spre Ierusalim, însoţit de ucenicii săi, cineva se apropie de Învăţător, şi cu mult tupeu îi spune: „Te voi urma oriunde te vei duce!” (v.57). Isus, cunoscătorul suprem al gândurilor şi simţemintelor oamenilor, îi răspunde cam descurajant, sau poate pentru a-i verifica spontaneitatea (?): „Vulpile au vizuini, păsările cerului au cuiburi, însă Fiul Omului nu are unde-şi rezema capul” (v.58).

     2. Altuia, Isus i-a spus: „Urmează-mă!”. Spre deosebire de cei doisprezece pescari chemaţi de Isus ca ucenici permanenţi, şi care îl urmează imediat, acesta cere permisiunea de a-şi îngropa tatăl care tocmai murise, fapt, am spune, cât se poate de uman. Însă Isus îi refuză cererea, categoric: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor, dar tu, mergi şi vesteşte împărăţia lui Dumnezeu!” (v.60). Desigur, trebuie să-i dăm dreptate lui Isus: Cele dumnezeieşti mai presus de toate!

     3.Al treilea caz este asemănător. Cel chemat cere permisiunea de a-şi lua mai întâi, rămas bun de la ai săi. Şi pe acesta, Isus îl refuză, spunându-i: „Nimeni care pune mâna pe plug şi priveşte înapoi nu este vrednic de împărăţialuiDumnezeu”(v.62).

      Şi în alte împrejurări, Isus se exprimă cu toată dârzenia  cu privire la radicalismul urmării sale, ca de pildă: „Dacă cineva vine la mine şi nu îşi urăşte tatăl, mama, femeia, copiii, fraţii şi surorile, ba chia propria sa viaţă, nu poate fi discipolul meu. Cine nu îşi poartă crucea şi nu vine după mine, nu poate fi discipolul meu” (Lc.14,26-27).  Aceste cuvinte sunt înţelese bine, având cheiţa de aur a vieţii supranaturale, veşnice, la care suntem chemaţi.

      Apostolul neamurilor, sfântul Paul, în scrisoarea adresată galatenilor, fragment în lectura a doua a duminicii acesteia (5,1.13-18), atrage atenţia asupra adevăratei libertăţi la care este chemat creştinul de către Cristos care ne-a eliberat de sub jugul păcatelor, „pentru a nu mai sluji trupului (păcatului), ci a ne sluji unii pe alţii în caritate”.

      Aşadar, pe lângă chemarea specială, preoţească, ori la viaţa consacrată în diferitele carisme dăruite de Dumnezeu, există chemarea universală la cunoaşterea adevăratului Dumnezeu şi la ataşarea fermă de El, în sfinţenie: credinţă, speranţă şi iubire, ca fii adoptivi prin har, creaţi pentru fericirea veşnică.

     „Dumnezeule, Părintele nostru, tu ne chemi la viaţa de credinţă şi la o misiune în lume. Dăruieşte-ne puterea harului tău care să ne susţină în momentele dificile şi să ne facă să te iubim în fraţii noştri. Aşa te rugăm, prin Cristos, Domnul nostru. Amin”. (Concluzia la „rugăciunea credincioşilor).

 

                                                                                                    P.A.Despinescu

 

 

Calendar

« Aprilie 2020 »
Lun Marţi Mie Joi Vin Sâm Dum
    1 2 3 4 5
6 7 8 9 10 11 12
13 14 15 16 17 18 19
20 21 22 23 24 25 26
27 28 29 30      
X

Right Click

No right click