Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi!.

Există în om, ca urmare a păcatului originar al neascutării de porunca lui Dumnezeu, un conflict intern pe care apostolul neamurilor, sfântul Paul, îl descrie magistral în scrisoarea sa către romani: „Nu fac binele pe care îl vreau, ci săvârşesc răul pe care nu-l vreau” (7,19). Iar ca fiinţă socială, conflictul intern se vădeşte în raporturile cu semenii în sumedenia de neînţelegeri.

Pentru o convieţuire paşnică, au fost stabilite, de-a lungul vremurilor, reglementări numeroase care, de cele mai multe ori s-au dovedit imperfecte, necesitând noi şi noi amendamente.

Este cunoscută în istoria umanităţii „regula de aur”:”ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face! Ceea ce vrei să-ţi facă altul, fă-i şi tu lui!”.

Însuşi Creatorul, prin mesagerii săi, le arată cum să se comporte corect: „Ascultă, Israele: Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să-l iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toate puterile tale. Şi să fie cuvintele acestea, pe care eu ţi le poruncesc astăzi, în inima ta; să le sădeşti în fiii tăi şi să vorbeşti despre ele când stai în casă sau mergi pe drum, când te culci şi când te scoli” (Dt.4,6-7). Isus Cristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, pedagogul desăvârşit, o spune clar şi răspicat: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Aceasta este cea  mai mare şi cea dintâi poruncă. Iar a doua este asemenea acesteia: Să-l iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi. In aceste două porunci este cuprinsă toată Legea şi Profeţii” ( Mt.22,37-40 ).

Acelaşi Învăţător dumnezeiesc, Isus, care a venit în lume ca prin jertfa crucii să-i împace pe oameni cu Dumnezeu, ne învaţă şi porunca iertării. La întrebarea lui Petru: „Doamne, de cîte ori să-iert pe fratele meu care greşeşte împotriva mea? De şapte ori?”

Isus i-a spus: „Nu-ţi spun până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori şapte”(Mt.18,21-22).

În dumnezeiasca şi ampla sa „predică de pe munte”, Isus ne îndeamnă, pentru ca iubirea faţă de aproapele să fie cât mai completă, să-i iubim chiar şi pe duşmani: „Iubiţii pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă persecută, ca să fiţi fiii Tatălui vostru cel din ceruri, care face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” ( Mt.5,44-45 ).

În lumina lui Isus Cristos, în Biserica sa, răsună de aproape două mii de ani minunatul „elogiu al iubirii” din capitolul al 13-lea, din prima scrsoare către corinteni, a sfântului apostol Paul: „Iubirea esre îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, nu se laudă, nu se mândreşte. Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ţine seama de răul primit. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le ândură. Iubirea nu încetează niciodată”( v.4-5a).

Cu adevărat, tot ceea ce este mare şi frumos, vrednic de luat în seamă în istoria creştină este opera iubirii de Dumnezeu şi de oameni. Toate acestea îndreptăţesc convihgerea că religia creştină este religia iubirii.

„Dumnezeule, Părintele nostru, tu ne-ai creat după chipul şi asemănarea ta. Fă-ne ca, după exemplul paternităţii tale, să trăim în prietenie, iubire şi milostivire faţă de toţi. Prin Cristos, Domnul nostru. Amin”.

                                                                                 P.A.Despinescu              

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

„Mergeţi, aşadar, la intersecţiile drumurilor şi, oricâţi veţi găsi, chemaţi-i la nuntă!” ( Mt.22,9 ).

Ne aflăm în plină toamnă, anotimp preferat de mulţi pentru cununii şi nunţi, evenimente foarte împortante în viaţa oamenilor, ocazii de bucurie,  de exprimare şi consolidare a solidarităţii umane.

Textul evanghelic al liturghiei cuvântului din duminica a 28-a de peste  an, seria A, (Mt.22,1-14), ne oferă ocazia de a reflecta asupra atitudinii ce poate surveni în asemenea situaţii. Este vorba de o parabolă spusă de Isus, înainte de toate arhiereilor şi fariseilor poporului israelit, fiind inclusă şi „bătaia lungă” a ei.

În activitatea sa evanghelizatoare, Isus s-a confruntat cu lipsa de receptivitate a majorităţii autorităţilor iudaice, cu feluritele capcane întinse de ele pentru „a-l prinde în vorbă, ca să-l poată acuza şi condamna”, cum s-a şi îtâmplat în final. Ei, cărturarii şi fariseii sunt cei vizaţi în parabola „invitaţilor la nuntă”de către „regele (Tatăl ceresc( care face nuntă Fiului său (Isus)”. La o primă invitaţie, cei chemaţi desconsideră invitaţia. Nu se prezintă. La o a doua, făcută prin alţi servitori ai regelui, majoritatea invitaţilor şi-au văzut de treburi, ducându-se „care la ogorul său, care la negustoria lui”, şi, culmea culmelor, „alţii i-au prins pe servitori, i-au batjocorât şi i-au ucis” (v.5-6). Ne putem imagina atenţia cu care ascultătorii lui Isus, oricât de cărturari şi farisei ar fi fost, urmăreau spusele Învăţătorului care, într-adevăr,  „vorbea ca nimeni altul!”. Cu sufletul la gură, aşteptau deznodământul, care vine prompt: „Regele a fost cuprins de mânie, şi trimiţând armatele sale, i-a ucis pe criminalii aceia, iar cetatea lor a incendiat-o”(v.7). Orice om de omenie ar fi exclamat: „Bine le-a făcut!”. Însă, în perversitatea lor, cei vizaţi, „simţindu-se cu musca pe căciulă, au devenit mai înverşunaţi împotriva lui Isus, hotărâţi să-l suprime.

În partea a doua a poarabolei, orizontul se lărgeşte. Deziluzia regelui cu privire la invitaţii amintiţi, impunea o compensare, având în vedere belşugul bucatelor pregătite. Sunt trimişi servitori pe la toate răspântiile pentru a-i chema la nuntă pe toţi pe care îi vor întâlni. Zis şi făcut. „I-au adunat pe toţi pe care i-au găsit, răi şi buni, si sala de nuntă s-a umplut”(v.10). Însă oricine ştie că participarea la o nuntă impune şi o vestimentaţie adecvată. Regele, trecând în revistă pe cei adunaţi, observă pe unul care nu avea haina de nuntă. Îi spune: „Prietene, cum ai intrat aici neavând haina de nuntă?”(v.12). Împricinatul nu are răspuns. Decizia regelui este foarte aspră, poruncind servitorilor: „Legaţi-i picioarele şi mâinile şi aruncaţi-l afară în întuneric! Acolo va fi plânset şi scrâşnirea d8inţilor” (v.13). Ultimele cuvinte ale episodului merită să fie reţinute şi aprofundate cât se poate de serios: „Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi”(v.14).

Oricine ascultă sau citeşte aceste cuvinte îşi poate da sema că dincolo de forma figurativă, metaforică a parabolei, se află realitatea fundamentală a chemării tuturor la bucuria ospăţului ceresc,  a mântuirii, oferite de Fiul lui Dumnezeu, întrupat, prin suferinţa, moartea şi învierea sa, care merită să ne preocupe mereu.

Gânduri şi simţeminte asemănătoare ne oferă marele profet şi poet al Vechiului Testament, Isaia, în cartea sa, (25, 6-10a), fragment plasat în prima lectură a acestei duminici: „Domnul Sabaot va face un ospăţ pentru toate popoarele […]. Acesta este Dumnezeul nostru în care am sperat că ne va mântui […]. Să ne veselim de mântuirea lui” (v.6a.9b şi c).

 Încurajare deosebită pentru viaţa de credinţă şi statornicie în chemarea creştină sunt cuvintele sfântului apostol Paul din scrisoarea către filipeni (4, 12-14.19-20), lectura a doua a duminicii: „Toate le pot în acela care mă întăreşte”(v.13).

„Te rugăm, Doamne, ca harul tău să ne întâmpine şi să ne însoţească mereu, ca să nu încetăm niciodată de a face binele, Prin Cristos, Domnul nostru.Amin”.

                                                                                P.A.Despinescu   

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

O duminică deosebit de instructivă: „Dacă cel rău se întoarce de la răutatea pe care a comis-o şi face dreptate şi judecată, acela îşi va face sufletul să trăiască. Pentru că a văzut  şi s-a întors de la răutatea pe care a comis-o, el va trăi şi nu va muri”. Dar şi invers: „Dacă cel drept se întoarce de la dreptatea lui, săvârşeşte nedreptate şi moare din cauza ei, el moare din cauza nedreptăţii pe care o săvârşeşte”. Aşa ne spune Dumnezeu prin profetul său Ezechiel (18,25ţ28), cum citim în prima lectură a acestei duminici.

Precizările menţionate sunt făcute de profet poporului israelit de multe ori neascultător faţă de poruncile Domnului.

Ideea este preluată de Isus în desele confruntări cu fariseii şi mai marii poporului. Lipsa de receptivitate a acestora faţă de mesajul evanghelic, propovăduit de Fiul lui Dumnezeu, transpare şi în textul evanghelic al duminicii a 26-a A, relatat de sfântul apostol şi evanghelist Matei (21,28-32): „Adevăr vă spun că vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu. Căci Ioan a venit la voi pe calea dreptăţii, dar nu aţi crezut în el, însă vameşii şi desfrânatele l-au crezut. Voi însă, deşi aţi văzut, nici măcar după aceea nu v-a părut rău, ca să credeţi în el” (v.31b-32).

Necesitatea convertirii pentru împărăţia lui Dumnezeu a fost proclamată de Isus chiar de la începutul activităţii sale evanghelizatoare: „S-a împlinit timpul şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape! Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie! (Mc.1,15). Ea este un fenomen permanent datorită uşurinţei cu care omul cade în păcat. Omul smerit îşi recunoaşte păcătoşenia, îi pare rău  când, în nesăbuinţa sa, părăseşte „casa părintească”, dar se decide să se întoarcă, să-şi ceară iertare şi să rămână în casa Tatălui.

Cu adevărat, umilinţa este calea convertirii şi care atrage binecuvântarea Tatălui ceresc.

În lectura a doua a duminicii, citim din scrisoarea sfântului apostol Paul către filipeni (2,1-11), care scoate în evidenţă pe Isus, ca prototip al umilinţei, luând „firea scalvului”, „făcându-se ascultător până la moartea pe cruce”. Apostolul vrea ca fiii săi sufleteşti să aibă aceeaşi atitudine care este în Cristos Isus.

Şi noi experimentăm dezacordul între a spune şi a face. Să-i cerem Domnului lumina şi puterea de a avea un comportament corect: „Învaţă-ne, Doamne, căile tale!”.

„Părinte sfânt. Tu îl ănviţi pe fiecare om să intre în planul tău de mântuire. Fă-ne să ascultăm glasul tău care răsună în conştiinţele noastre, pentru ca împreună cu toţi semenii noştri să trăim cu adevărat creştineşte.  Prin Cristos, Domnul nostru. Amin”.

                                                                           P.A.Despinescu  

  

 

 

17 Septembrie 2017
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

A ierta ( a scuza ) şi a mulţumi, două verbe care ar merita să fie înscrise cu litere de-o şchioapă pe prima pagină a oricărui dicţionar uman, şi, la drept vorbind, în sufletele tuturor oamenilor.

Ne putem imagina în ce lumină şi bucurie ar trăi oamenii iertători şi recunoscători!. Câte milioane de vieţi omeneşti ar fi cruţate şi câte distrugeri uriaşe ar fi evitate!

Este binecunoscută zicala: „A greşi este omenesc, a persevera  e diavolesc”. De aceea se impune binomul salvator: corijare şi iertare.

Liturghia cuvântului din această duminică, a 24-a A, vrea să readucă în atenţia tuturor stricta necesitate a iertării, reciprocitatea, binecuvântarea şi binefacerea ei.

Prima lectură este din cartea  învăţatului iudeu Ben Sirah (27,30-28,7): „Ranchiuna şi mânia sunt lucruri abominabile, iar omul păcătos este stăpânit de ele […] Iartă-i semenului tău nedreptatea, şi atunci când te vei ruga, păcatele îţi vor fi dezlegate” (v.30. 2).

Dar cine altul putea să dea o învăţătură mai completă despre trebuinţa, logica, întregimea şi permanenţa iertării?. Nimeni altul decât Fiul luiDumnezeu, „Mielul lui Dumnezeu care a luat asupra sa păcatele lumii”!

Sfântul apostol şi evanghelist Matei, în textul evanghelic al acestei duminici (18,21-35), ne relatează răspunsul desăvârşit pe care dumnezeiescul învăţător îl dă la întrebarea ucenicului său, Petru: „Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu care greşeşte împotriva mea? De şapte ori?”. Isus i-a spus: „Nu-ţi spun până la şapte ori, ci până la şapte zeci ori şapte”(această cifră indicată de Isus este simbolică, însemnând totdeauna).

Aşa cum obişnuia, în activitatea sa evanghelizatoare, pentru a vorbi pe înţelesul tuturor, Isus se foloseşte şi de data aceasta de o parabolă, care, din punct de vedere al sistematizării textelor, are ca titlu parabola servitorului neândurător.

Este vorba de un rege care vrea să ştie cum stă cu bugetul: veniturile şi cheltuielile. I se raportează că un slujbaş al său îi datora o sumă foarte, foarte mare: zece mii de talanţi, echivalentul, la acea vreme, a 342 tone de aur. Regele îi cere să-i restituie suma, în caz contrar să fie vândut el cu întreaga sa familie şi toate bunurile pe care le avea. Neputând să restituie, slujbaşul imploră păsuire: „Stăpâne, ai răbdare cu mine şi îţi voi restitui totul”! (v.26b). Extraordinar de milos, regele i-a iertat datoria. Urmează însă un contrast uluitor: nemernicul slujbaş iertat de rege, întâlneşte un slujbaş ca şi el, care îi datora o sumă modică, o sută de dinari (preţul a o sută zile de muncă). Se repede la el, îl strânge de gât ca să-i dea banii. Neavând momentan, cere şi el păsuire. I se refuză şi este aruncat în închisoare până la achitarea datoriei.

Aflând regele de gestul scandalos al servitorului neîndurător, îl cheamă şi îl ocărăşte cu toată severitatea: „Servitor rău, ţi-am iertat toată datoria aceea pentru că m-ai rugat. Nu trebuia să te înduri şi tu de cel care este servitor ca şi tine aşa cum eu m-am îndurat de tine?”(v.32b-34). Sentinţa regelui este necruţătoare: „Mâniindu-se, stăpânul l-a dat pe mâna călăilor până va fi plătit toată datoria”(v.34).

Concluzia parabolei merită să fie însuşită cu tot dinadinsul şi aprofundată: „Tot aşa vă vă va face şi Tatăl meu care este în ceruri, dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său din inimă” (v.35).

O! Doamne! De ce este aşa de greu foarte multor oameni să fie omenoşi? Oare nu greşeşte fiecare deseori şi în multe feluri? Şi, normal, dorim să fim iertaţi. Ce bine ar fi să  avem drept călăuză continuă regula de aur: „ce ţie nu-ţi place, altuia nu face; şi, „binele  care vrei să ţi-l facă altul, fă-i-l şi tu lui!”.

Mulţi ne rugăm zilnic, chiar şi de mai multe ori pe zi, rugăciunea pe care ne-a învăţat-o însuşi Cristos Domnul: Tatăl nostru. Oare nu tresărim negativ când spunem: „şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”? (Mt.6,12). La finalul acestei rugăciun,  Isus adaugă: „Dacă voi iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru ceresc vă va ierta, însă, dacă nu-i veţi ierta pe oameni, nici Tatăl vostru nu va ierta greşelile voastre” ( v.14-15).

În lectura a doua a duminicii, citim din scrisoarea sfântului  apostol Paul către romani (14,7-9): „Fie că trăim, fie că murim, ai Domnului suntem”.Aceasta vrea să spună ca în toate să împlinim voinţa sa de a-l iubi din toată inima, iar pe semenii noştri ca pe noi înşine, ceea ce include şi iertarea.

„Părinte sfânt, care îi ierţi pe cei care iartă, ajută-ne să ânţelegem exemplul Fiului tău, care, murind pe cruce, i-aiertat pe călăii săi, şi fă-ne plini de reconciliere şi de solidaritate cu toţi. Aşa te rugăm, prin Cristos , Domnul nostru. Amin”.

                                                                        P.A.Despinescu    

Calendar

« Noiembrie 2017 »
Lun Marţi Mie Joi Vin Sâm Dum
    1 2 3 4 5
6 7 8 9 10 11 12
13 14 15 16 17 18 19
20 21 22 23 24 25 26
27 28 29 30