Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Liturgia acestei duminici ne prezintă una dintre icoanele cele mai frumoase care, chiar din primele secole ale Bisericii, l-au reprezentat pe Domnul Isus: icoana Bunului Păstor.  Evanghelia sfântului Ioan, în capitolul al zecelea, descrie trăsăturile speciale ale raportului dintre Cristos Păstorul și turma sa. Este un raport atât de strâns că nimeni nu va putea răpi turmele din mâna sa. Ele, de fapt, sunt unite cu el printr-o legătură de iubire și cunoaștere reciprocă, care le  garantează darul nemăsurat al vieții veșnice.

Isus se prezintă ca Mediator între Dumnezeu și oameni. El este poarta oilor. Nu ne este dat să-l întâlnim pe Dumnezeu în mod imediat. Nu putem să stabilim noi modul prin care să comunicăm cu el. Dumnezeu se revelează și se dăruiește prin Cristos care trăiește în Biserică. Ajungem la o adevărată comuniune cu el prin slujirea Bisericii în care este prezent și lucrează Cristos. Isus nu este numai Mediatorul prin care Dumnezeu ni se revelează și ni se oferă. El este realitatea însăși a Cuvântului divin care ne atinge, ne luminează prin credință, ne transformă prin har, ne călăuzește prin cuvântul său, prin sacramente și prin autoritatea sa.

În același timp, atitudinea turmei față de Bunul Păstor, Cristos, este prezentată de evanghelist prin două verbe specifice: a asculta și a urma. Acești doi termeni desemnează caracteristicile fundamentale ale celor care trăiesc urmarea Domnului. Înainte de toate, ascultarea Cuvântului, prin care se naște și se alimentează credința. Numai cine este atent la vocea Domnului este în măsură să aprecieze cu propria conștiință deciziile drepte pentru a acționa conform lui Dumnezeu. De la ascultare derivă, așadar, urmarea lui Isus: se acționează ca discipoli după ce s-au ascultat și primit în interior învățăturile Învățătorului pentru a le trăi zilnic.

Isus este poarta și Păstorul care merge înaintea oilor. Isus, ca orice Păstor bun, ne cunoaște pe nume, ne iubește și-și oferă propria viață datorită unei iubiri pe care o trăiește până la capăt. Noi credincioșii suntem chemați să ascultăm vocea sa și să-l urmăm fără a pune condiții. Cine îl urmează nu înșeală cu gura lui, insultat fiind nu răspunde cu insultă, suferind, nu amenință, ci se încredințează în mâna celui care judecă cu dreptate. Chiar când trebuie să-l urmăm pe calea crucii perspectiva este aceea a bucuriei fără limite și fără sfârșit: o bucurie care are anticipări chiar în timpul existenței de pe pământ.

În această duminică, în mod natural, sunt amintiți în fața lui Dumnezeu păstorii Bisericii și cei care se pregătesc să devină păstori. Ne rugăm în mod special pentru episcopi – mai ales pentru episcopul Romei -, pentru parohi, pentru toți cei care au responsabilități în călăuzirea poporului lui Cristos, ca să fie fideli și înțelepți în împlinirea slujirii lor. Nu uităm că adevăratele vocații cresc și se maturizează în Bisericile locale, favorizate de contexte familiare sănătoase și făcute puternice de spiritul credinței, al carității și al pietății. O vocație, așa cum subliniază Papa emerit Benedict, iese afară din cadrul unei voințe închise și din propria idee de autorealizare, pentru a se cufunda în altă voință, aceea a lui Dumnezeu, lăsându-se ghidat de ea. Chiar în acest timp, în care vocea Domnului riscă să fie scufundată sau înăbușită între atâtea voci, orice comunitate bisericească este chemată să promoveze și să îngrijească chemările la preoție și la viața consacrată. Oamenii de fapt au mereu nevoie de Dumnezeu, chiar în lumea noastră tehnologică, și va fi mereu nevoie de păstori care vestesc Cuvântul și fac să fie întâlnit Domnul prin sacramente.

Iubiți frați și surori, învigorați de bucuria pascală și de credința în Cel înviat, încredințăm propunerile noastre și intențiile noastre sfintei Maria, mama oricărei vocații, pentru ca prin mijlocirea sa să trezească și să susțină vocațiile numeroase și sfinte pentru slujirea Bisericii și a lumii.   

 

Pr. dr. Alois Hîrja

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Emaus: lecţie de credinţă

 În solemnitatea Sfintelor Paşti, precum şi pe tot parcursul săptămânii următoare, cea Luminată, am dat curs îndemnului psalmistului: „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim în ea! (Ps.117,24). Ne-am bucurat, ne-am veselit, şi vrem ca această bucurie şi veselie să continuie. Este posibil aşa ceva? Da, avându-l alături pe Isus răstgnitul şi înviatul din morţi, care ne îndrumă permanent în viaţa noastră creştină, de credinţă.

Prin felul cum s-a comportat Isus cu cei doi ucenici pe drumul spre Emaus, descris de sfântul Luca în textul evanghelic al liturghiei acestei duminici (24,13-35), ne dăm seama cum îl putem recunoaşte pe El, cel venit între noi oamenii, neacceptat de farisei şi cărturari, chinuit, condamnat la moarte de aceştia şi răstignit, dar a treia zi a înviat. Şi anume:

a) Dând crezare şi primind cu dragă inimă Scripturile, adică cele scrise despre El, de către Moise, profeţi şi alţii. Acestea, sunt încredinţate de Isus apostolilor şi urmaşilor lor (Magisteriului Bisericii), care le oferă şi le explică tuturor celor de bună-voinţă, iar aceştia, primindu-le, devin ucenici ai Mântuitorului.

b) Luând parte „la frângerea pâinii”. dumnezeiasca Euharistie, săvârşită de Isus la Cina de Taină, în ajunul pătimirii sale răscumpărătoare, încredinţată aceloraşi apostoli şi urmaşilor lor s-o săvârşească „în amintirea” sa până la sfârşitul lumii.

În cartea Faptele Apostolilor ( 2,42 ) citim despre prima comunitate creştină de la Ierusalim că „erau stăruitori în învăţătura apostolilor, în comuniunea fraternă la frângerea pâinii şi la rugăciune”. Acest mod de trăire a vieţii creştine a continuat în cele două milenii. El continuă şi astăzi, în toată lumea, când luăm parte la sfânta şi dumnezeiasca liturghie, ascultând cuvântul Domnului, mărturisind, după transformarea pâinii şi vinului în trupul şi sângele lui Cristos: „Moartea ta o vestim, Doamne, şi învierea ta o mărturisim, până când vei veni”. Îl recunoaştem deplin pe Isus, primind, cu credinţă şi iubire, prea sfântul său trup şi sânge în sfânta împărtăşanie.

Confirmarea recunoaşterii lui Isus înviat o vedem şi în celelalte două lecturi ale liturghiei acestei duminici. În prima (Fap.2,14-22.33), sfântul apostol Petru, în Ziua Rusaliilor, adresându-se cu tot curajul mulţimii iudeilor care se aflau în Ierusalim cu acea ocazie, după ce le arată marea greşeală de a-l fi condamnat la moarte pe pe Isus, le spune: „Pe acesta, Dumnezeu l-a înviat, deoarece nu era posibil să fie ţinut sub puterea ei”(v.24). Acelaşi apostol Petru, cu altă ocazie, scriind unor comunităţi creştine din nord-vestul Asiei Mici (1Pt.1,17-21), după ce le atrage atenţia că au fost „răscumpăraţi cu sângele preţios al lui Cristos, mielul fără cusur şi neprihănit”(v19), îi felicită prin cuvintele: „Prin el voi credeţi în Dumnezeu care l-a înviat din morţi şi i-a dat gloria, aşa încât credinţa şi speranţa voastră să fie în Dumnezeu” (v.21).

Întăriţi de aceste confirmări, putem spune cu psalmistul: „Tu îmi vei face cunoscută, Doamne, cărarea vieţii; în faţa ta sunt bucurii depline şi desfăătări veşnice la dreapta ta”(Ps.16,11)

Îi adresăm Tatălui ceresc, plini de încredere, împreună cu toţi fraţii şi surorile noastre în credinţă, rgăciunea:

„Părinte sfânt, tu ni l-ai trimis pe Fiul tău pentru a ne aduna pe toţi în comunitatea credincioşilor. Dă-ne harul de a şti să dăm mărturie convingătoare despre învierea sa oriunde ne-am afla. Aşa ne rugăm, prin Cristos, Domnul nostru. Amin”.

 

                                                             P.A.Despinescu                  

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

„Moartea ta o vestim, Doamne, şi Învierea ta o mărturisim, până când vei veni”.

Aşa spunem, cu pietate creştină, ori de câte ori luăm parte la sfânta liturghie, după ce slujitorul altarului rosteşte asupra pâinii şi a vinului,  precum a voit Marele Preot al Noului Legământ, Isus: „Acesta este trupul meu”, „Acesta este sângele meu”, prezentându-le spre adorare, şi spunând: „Misterul credinţei”!. În felul acesta, fiecare liturghie este o mărturie pascală.

Paştele poate fi înţeles ca împlinire a operei de răscumpărare a neamului omenesc de către Fiul lui Dumnezeu, întrupat, răstignit şi înviat.

Paştele poate fi înţeles ca adevăr, lumină, pace, bucurie, pe scurt: DUMNEZEU IUBIRE: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său.unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In.3,16). Aşadar: oferta lui Dumnezeu acceptată personal prin credinţă.

Liturghia cuvântului din Solemnitatea pascală ne oferă mărturii şi îndemnuri vrednice de luat în seamă cu privire la învierea lui Isus:

a) Sfântul apostol şi evanghelist Ioan (20,1-9) descrie constatarea timpurie, „în prima zi a săptămânii, dis-de-dimineaţă, când era încă întuneric, Maria Magdalena a venit la mormânt şi a văzut că piatra a fost luată de la mormânt” (v.1(. Înspăimântată şi îngrijorată, aleargă la discipolii de vază, Petru şi Ioan, pentru a le relata  faptul dispariţiei pietrei şi a trupului Învăţătorului: „L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde l-au pus” (v.2). Ştire bombă! Cei doi merg la faţa locului. Petru intră şi se convinge că mormântul era gol, cu excepţia pânzelor şi a ştergarului cu care fusese înfăşurat trupul lui Isus. Intră şi Ioan şi constată realitatea, dându-şi seama de adevărul spuselor lui Isus cu privire la suferinţele, moartea şi învierea sa. Totodată, menţionează: „a văzut şi a crezut”(v.8c).

b)Sfântul apostol Petru, în discursul rostit în casa cecturionului Corneliu, spune despre Isus: „ Pe acesta, Dumnezeu l-a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere; el a trecut făcând bine şi vindecându-i pe toţi cei care erau stăpâniţi de diavol, pentru că Dumnezeu era cu el. Noi suntem martori la tot ce a făcut în ţinutul iudeilor şi în Ierusalim. Pe el l-au omorât, atârnându-l de lemn. Pe acesta Dumnezeu l-a înviat a treia zi, şi a îngăduit să se arate nouă martorilor aleşi mai dinainte de Dumnezeu, care am mâncat şi am băut cu el după ce a înviat din morţi, şi ne-a poruncit să predicăm poporului şi să dăm mărturie că el a fost pus de Dumnezeu judecător al celor vii şi al celor morţi. Toţi profeţii dau mărturie despre el că oricine crede în el primeşte iertarea păcatelor prin numele lui” (Fap.10,38-43). ( În prima lectură a sfintei liturgii a cuvântului, din Solemnitatea pascală).

c) Imediat după această lectură, creştinii sunt îndemnaţi la bucurie şi veselie: „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim în ea!” (Ps.118,24)

d) Minunat este şi îndemnul pe care apostolul neamurilor, sfântul Paul, îl adresează creştinilor din comunitatea Colose: „Dacă aţi înviat împreună cu Cristos, căutaţi cele de sus unde Cristos şade la dreapta lui Dumnezeu” (3,1-2).

e) Ne îmbucură inimile cuvintele Mariei Magdalena, întrebată cu privire la învierea lui Isus: „ Am văzut mormântul lui Cristos care trăieşte, am văzut mărirea celui înviat. I-am văzut pe îngeri, martorii învierii lui, giulgiul şi veşmintele. Critos, speranţa mea, a înviat!”. (Din aşa numita secvenţă ce precedă proclamarea evabgheliei ). Spunem şi noi cu întreaga Biserică: „Noi o ştim: Cristos Domnul a înviat cu adecărat din morţi. Tu, rege biruitor al morţii, îndură-te de noi toţi!. Alleluia!”.

„Dumnezeule, care prin biruinţa Fiului tău unul-născut, asupra morţii, ne-ai deschis astăzi porţile vieţii veşnice, dă-ne, terugăm, harul, ca, sărbătorind învierea Domnului, să înviem, prin înnoirea Duhului tău, în lumina vieţii. Prin Cristos, Domnul nostru.Amin”.

„Părinte atotputernic, în ziua învierii Fiului tău, Isus Cristos, întăreşte speranţa noastră în viaţa dincolo de moarte. Ajută-ne să nu ne lăsăm învinşi de teamă, ci să colaborăm la construirea unei lumi noi, împreună cu tine şi cu Fiul tău, Isus Cristos, Domnul nostru. Amin”.

                                                                                         P.A.Despinescu

   

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Duminica Floriilor ne emoționează din nou, ca în fiecare an, invitându-ne să urcăm în mod spiritual împreună cu Isus spre muntele sanctuarului, însoțindu-l pe calea către înalt. Dar ce facem cu adevărat când ne inserăm într-o astfel de procesiune – în șirul celor care urcă spre Ierusalim împreună cu Isus și-l aclamă ca rege al lui Israel? Este ceva mai mult decât o ceremonie sau o frumoasă obișnuință? Oare are ceva de-a face cu adevărata realitate a vieții noastre, a lumii noastre? Pentru a găsi răspunsul, ar trebui înainte de toate să clarificăm ce Isus însuși a voit în realitate și a făcut.

De fapt, Isus a pornit la drum ca un pelerin spre Ierusalim pentru festivitatea Paștelui. Este călător spre templul din Cetatea Sfântă, spre acel loc care pentru Israel garanta în mod special apropierea lui Dumnezeu de poporul său. Este un pelerinaj spre sărbătoarea comună a Paștelui, memorial al eliberării din Egipt și semn al speranței în eliberarea definitivă. El știe că pe el îl așteaptă un Paște nou și că el însuși va lua locul mieilor jertfiți, oferindu-se pe sine însuși pe Cruce. Știe că, în darurile misterioase ale pâinii și vinului, se va dărui mereu alor săi, le va deschide poarta spre o nouă cale a eliberării, spre comuniunea cu Dumnezeul cel viu. Este drumul spre înălțimea Crucii, spre momentul iubirii care se dăruiește. Terminalul ultim al pelerinajului este înălțimea lui Dumnezeu însuși, spre care vrea să ridice ființa umană.

Procesiunea noastră de astăzi vrea, așadar, să fie imaginea unei realități mult mai profunde, imagine a faptului că, împreună cu Isus, mergem pentru un pelerinaj: pe calea înaltă spre Dumnezeul cel viu. Despre acest urcuș este vorba. Aceasta-i calea la care Isus ne invită. Dar cum putem noi să ținem pasul pe acest urcuș? Nu depășește oare puterile noastre? Da, este dincolo de propriile noastre posibilități. Dintotdeauna oamenii sunt umpluți de aspirația de a fi ca Dumnezeu, de a ajunge și ei să fie la înălțimea lui Dumnezeu. Omenirea a putut să realizeze atâtea lucruri: suntem în măsură să zburăm. Și totuși, forța de gravitație care ne trage în jos este puternică. Părinții Bisericii spun că omul stă mereu în locul de intersecție între două câmpuri de gravitație. În primul rând este forța de gravitație care ne trage în jos – spre egoism, spre minciună și spre rău; gravitatea care ne înjosește și ne îndepărtează de înălțimea lui Dumnezeu. Pe de altă parte este forța de atracție a iubirii lui Dumnezeu: a fi iubiți de Dumnezeu și răspunsul iubirii noastre atrag spre înălțime. Omul se găsește în mijlocul acestei puteri duble de atracție și totul depinde de dispoziția de a fugi de câmpul de gravitație al răului și de a deveni liberi pentru a ne lăsa atrași de forța de atracție a lui Dumnezeu, care ne face autentici, ne înalță, ne dă adevărata libertate.

Să mergem în pelerinaj cu Domnul spre înalt. El ne ajută să avem inima pură, mâinile curate, să găsim adevărul, dacă-l căutăm și dacă sincer căutăm fața lui Dumnezeu. Să manifestăm în fața Domnului dorința noastră de a deveni mai drepți și să-l rugăm: Atrage-ne la tine spre înălțime! Fă-ne curați! Fă să valoreze pentru noi cuvântul pe care-l cântăm la Psalmul de la procesiune; adică să aparținem generației care-l caută pe Dumnezeu, care caută fața ta, Dumnezeul lui Iacob (Ps 24,6).

Așa cum Crucea lui Cristos a fost cel mai puternic da spus lui Dumnezeu din partea unui om, tot așa el a devenit expresia maximă a iubirii sale și izvorul din care izvorăște viața veșnică. Să primim Crucea lui Isus, semn al iubirii lui Dumnezeu ca izvor de viață nouă.  

Să o rugăm pe sfânta Maria să ne ajute a trăi cu credință intensă Săptămâna Sfântă. Și Maria a tresăltat în duh când Isus a intrat ca un rege în Ierusalim, căci se împlineau profețiile; dar inima sa, ca și aceea a Fiului, era pregătită pentru Sacrificiu. Să învățăm de la ea, Fecioară fidelă, să-l urmăm pe Domnul chiar și atunci când drumul ne duce la cruce. Amin.      

 

Pr. dr. Alois Hîrja

Calendar

« Noiembrie 2017 »
Lun Marţi Mie Joi Vin Sâm Dum
    1 2 3 4 5
6 7 8 9 10 11 12
13 14 15 16 17 18 19
20 21 22 23 24 25 26
27 28 29 30