Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

„Eu sunt învierea şi viaţa. Cel care crede în mine, ciar dacă moare, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri în veci”.

Mai sunt încă două săptămâni până la Paşti, însă liturghia cuvântului din această duminică, îndeosebi textul evanghelic ( In.11,3-7.17.20-27.33b-45) în care sfântul apostol şi evanghelist Ioan ne relatează, ca martor ocular, faptul învierii lui Lazăr, constituie un preludiu al Învierii însăşi a lui Isus Cristos

În amănuntele acestui episod  vedem splendoarea persoanei lui Isus, om adevărat şi Dumnezeu adevărat. Cel care a venit între noi oamenii ca să ni-l dezvăluie pe adevăratul Dumnezeu, unic în fiinţă şi întreit în persoane, cel care avea milă de toţi năpăstuiţii făcând semne mari în favoarea lor, a voit  ca înainte de a păşi pe calea crucii izbăvitoare, să săvârşească şi acest gest minunat de a-l readuce la viaţă pe prietenul său Lazăr, cel mort deja de patru zile, fratele Martei şi al Mariei, din Betania, care se bucurau de prietenia lui Isus.

De la începutul şi până la sfârşitul relatării acestui episod, asistăm la o lecţie divină, progresivă, de credinţă. Beneficiarii lecţiei sunt ucenicii care l-au însoţit pe Maestrul lor în activitatea evanghelizatoare, cele două surori îndoliate ale lui Lazăr, mulţimea celor veniţi să le exprime condoleanţele,  noi şi toţi cei care asemenea nouă citim, medităm şi păstrăm în inimi acest text evanghelic minunat. Pesimismul, îndoielile inerente firii umane decăzute, dispar pe măsură ce urmărim modul cum se comportă şi ce spune Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Din relatările evangheliştilor cunoaştem alte două readuceri la viaţă să- vârşite de Isus, aceea a fiicei lui Iair (Mc.7,35-43), conducător de sinagogă, şi a fiului văduvei din Nain (Lc.7,11-17). Însă relatarea învierii lui Lazăr le întrece pe celelalte în profunzime şi patetism complet. Aici, ne dăm seama de iubirea milostivă a Inimii lui Isus, cel care plânge în tăcere în timp ce merge la mormântul lui Lazăr.

Totodată, reţinem cu tot dinadinsul pedagogia dumnezeiască a lui Isus de a-i convinge pe toţi de adevărata viaţă, cea veşnică şi fericită pe care numai Dumnezeu o poate da, şi vrea să o dea copiilor săi, oamenii.Desigur, cei care au avut privilegiul de a fi readuşi la viaţa pământească de către Isus, atât ei cât şi cei din jurul lor, fiecare, la tmpul lui a trecut la cele veşnice, conştienţi de adevărul pronunţat de Fiul lui Dumnezeu: „Eu sunt învierea şi viaţa!”.

Chiar şi mai înainte de venirea lui Isus în lume, Dumnezeu, izvorul vieţii, s-a miluit de oameni, dîndu-le speranţa învierii prin mesagerii săi, rpofeţi. În prima lectură a duminicii, citim o astfel de asigurare, în cartea profetului Ezechiel:37,12-14: „Voi pune Duhul meu în voi şi veţi trăi”. Psalmul responsorial 129,7b, de după această lectură, accentuiază această mărinimie din partea lui Dumnezeu: „ Căci la Domnul este îndurare şi belşug de mântuire”.

Sfântul apostol Paul, în lectura a doua a duminicii (Rom.8,8-11) îi felicită şi îi încurajează pe destinatarii scrisorii sale: „Duhul celui care l-a înviat pe Cristos dun morţi trăieşte în voi”.

În frecventele rugăciuni care le facem pentru semenii noştri „care au trăit înaintea noastră cu semnul credinţei, şi acum dorm somnul păcii”, ne amintim meru de cuvintele lui Isus spuse Martei: „Eu sunt învierea şi viaţa”, cuvinte pline de speranţă, călăuzitoare clare, sigure, în pelerinajul nostru spre PATRIE.

„Te rugăm, Doamne,  ca ajutaţi de tine, să trăim şi noi în dragostea care l-a făcut pe Fiul tău să-şi dea viaţa din iubire pentru lume. Prin Cristos, Domnul nostru. Amin.

                                                                                P.A.Despinescu

 

 

       

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Liturgia acestei duminici, numită Laetare, ne invită să ne veselim, să ne bucurăm, așa cum proclamă antifonul de la intrare de la celebrarea euharistică: Bucură-te, Ierusalime, adunați-vă, toți cei care-l iubiți; bucurați-vă și veseliți/vă, cei care ați fost întristați, ca să tresăltați și să vă îndestulați din belșugul mângâierilor sale (cfr Is 66,10-11).

Care este motivul profund al acestei bucurii? Ne-o spune Evanghelia de astăzi, în care Isus vindecă un om orb din naștere. Întrebarea pe care Domnul Isus o îndreaptă celui care a fost orb constituie culmea relatării: Crezi tu în Fiul Omului? (In 9,35). Acel om recunoaște în semnul înfăptuit de Isus lucrarea Fiului Omului și trece de la lumina ochilor la lumina credinței: într-un prim moment îl întâlnește pe Isus ca pe un om între ceilalți, apoi îl consideră un profet, și, în fine, ochii săi se deschid și-l proclamă Domn. În opoziție cu credința orbului vindecat este împietrirea inimii fariseilor care nu vor să accepte miracolul, pentru că refuză să-l primească pe Isus ca pe Mesia. Cât privește mulțimea, și ea se oprește să discute ce s-a întâmplat dar rămâne distantă și indiferentă. Până și părinții orbului sunt cuprinși de frica judecății celorlalți.

Noi ce atitudine asumăm în fața lui Isus? Și noi, din pricina păcatului lui Adam, suntem născuți orbi sufletește, dar la izvorul botezului am fost iluminați de harul lui Cristos. Păcatul rănise omenirea destinând-o la obscuritatea morții, dar prin Cristos strălucește noutatea vieții și scopul la care suntem chemați. În el, înviorați de Spiritul Sfânt, primim puterea pentru a învinge răul și lucrează binele. De fapt, viața creștină este o continuă identificare cu Cristos, imaginea omului nou, pentru a ajunge la deplina comuniune cu Dumnezeu. Domnul Isus este lumina lumii (In 8,12),  pentru că în el strălucește cunoașterea gloriei lui Dumnezeu (2 Cor 4,16), care continuă să reveleze în complexa dramă a istoriei care ar fi sensul existenței umane. Când se celebrează Botezul preotul încredințează lumânarea aprinsă de la lumânarea pascală, simbol al lui Cristos Înviat, ca semn ce ajută să înțelegem ce se realizează prin sacrament. Când viața noastră se lasă luminată de misterul lui Cristos, experimentează bucuria de a fi eliberat de tot ceea ce ne amenință deplina realizare. În aceste zile, care ne pregătesc pentru Paște, să retrăim în noi darul primit prin Botez, ca să nu se stingă acea flacără, care uneori riscă să fie sufocată. Să o alimentăm prin postul ce frânge inima la care se uită Dumnezeu, prin rugăciune și prin caritate.

Dovedim că am primit lumina lui Cristos doar dacă o oferim și altora, dacă ne orientăm după ea și dacă trăim conform luminozității sale. În viața de fiecare zi, în alegerile conform chemării sau în proiectele de lungă sau scurtă durată, suntem chemați să știm să vedem, să evaluăm și să le cântărim pe toate prin optica discernământului pe care îl dă Spiritul care educă. Lumina funcționează în noi dacă știm să facem alegeri pertinente conform inimii sau provocați de credința și de speranța în Dumnezeu, care ghidează și luminează pașii noștii. Prin Duhul Sfânt, Dumnezeu, sugerează și ghidează omul pentru a întreprinde sau a se opri de la anumite lucruri și mereu Spiritul, prin darurile sale, favorizează alegeri mereu mai bune și mai convenabile: cele relative la lumina care învinge și împrăștie întunecimile erorilor noastre.

Încredințăm sfintei Maria, Mama Bisericii, acest parcurs de post, pentru ca toți să putem să-l întâlnim pe Cristos, Salvatorul omenirii și să-l adorăm. Pr. dr. Alois Hîrja

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

    „Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu!”(In.4,10a).

     „Acesta este cu  adevărat Mântuitorul lumii!”(In.4,42).

 

Duminica trecută, a doua din Postul Mare, seria A, sfântul apostol şi evanghelist Matei (17,1-9), ne relata în evenimentul „Schimbarea la Faţă”, revelarea dumnezeirii lui Isus la trei dintre ucenici: Petru, Iacob şi Ioan.

În această duminică, a treia din Post, sfântul apostol şi evanghelist Ioan (4,5-15.19b-26.39-42), ne relatează o altă revelare a lui Isus, de data aceasta, unei femei samaritene, din cetatea Sihar.

Isus şi ucenicii săi eru în drum spre Galileea. Era pe la amiază. Obosiţi de drum, se opresc în cetatea menţionată, la o fântână, numită a lui Iacob. Ucenicii se duc în cetate pentru a cumpăra merinde. Isus rămâne la fântână. Îndată apare o samariteană ca să scoată apă. Isus, însetat, cere să-i dea să bea. În felul acesta începe dialogul minunat.

-Isus: „Dă-mi să beau!”.

-Samariteana: „Cum. tu, iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt o femeie samariteană?”. Evanghelistul explică mirarea femeii: „De fapt, iudeii nu au legături cu samaritenii”, din cauza unor diferende de ordin confesional.

-Isus: „Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi cine este acela care îţi spune ̒Dă-mi să beau̒, tu ai fi cerut de la el şi el ţi-ar fi dat apă vie”.

-Samariteana: „Doamne, nici nu ai cu ce scoate apă, iar fântâna este  adâncă; de unde deci ai apa vie” […].

-Isus: „Oricui bea din apa aceasta îi va fi sete din nou, dar cine va bea din apa pe care  i-o voi da eu nu va înseta niciodată, şi apa pe care i-o voi da eu va deveni în el izvor de apă care ţâşneşte spre viaţa cea veşnică”.

-Samariteana: „Doamne, dă-mi această apă ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin aici să scot!”.

Ajunşi în acest moment al dialogului, după ce dumnezeiescul Învăţător o ajută pe samariteană să înţeleagă „darul lui Dumnezeu, apa vieţii”, simboluri ale justificării prin har, în a doua parte samariteana îşi dă seama că acest dar al lui Dumnezeu vine prin Isus.

- Isus: „Du-te şi cheamă-l pe bărbatul tău şi vino aici!”.

-Samariteana: „Nu am bărbat”.

-Isus: „Bine ai zis:̒Nu am bărbat̒, pentru că ai avut cinci bărbaţi, şi cel pe care îl ai acum nu este bărbatul tău. În privinţa asta ai spus adevărul”

-Samariteana: „Doamne, văd că tu eşti profet” [...]. „Ştiu că vine Mesia, care este numit Cristos. Când va veni, el ne va învăţa toate”.

-Isus: „Eu sunt, cel care îţi vorbesc!”.

Impresionată de cele spuse ei de Isus, samariteana şi-a lăsat urciorul şi s-a dus în cetate, spunându-le oamenilor: „Veniţi şi vedeţi omul care mi-

a spus tot ce am făcut! Oare nu este acesta Cristos?”.

Dând crezare femeii, samaritenii au ieşit din cetate şi au venit la Isus, rugându.l să rămână la ei, iar el a rămas acolo două zile.

Evanghelistul conclude  minunatul episod, cu aceste cuvinte: „Şi cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul lui.”. Ei spuneau femeii: „Nu mai credem pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că acesta este cu adevărat Mîntuitorul lumii”.

Admirând disponiibilitatea samaritenilor faţă de „darul lui Dumnezeu şi de apa cea vie a harului, îndreptăm cu încredere rugăciunile spre izvorul Milostivirii divine, spunând:

„Părinte sfânt, Fiul tău Isus, aşezat la fântâna din Sihar, a dat samaritenei apa care stinge orice sete şi ţâşneşte pentru viaţa veşnică. Te rugăm, trezeşte şi în noi dorinţa după apa cea vie a harului şi fă-ne să ne fie mereu sete de tine. Prin Cristos, Domnul nostru. Amin”.

 

Pr. Anton Despinescu

 

 

 

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Comportamentul creştinului faţă de ispite

 Cuvântul ispită, în sensul moralei creştine, vrea să însemne atracţie spre ceva rău, păcătos în diferite feluri: din partea mediului înconjurător, cuvântător sau necuvântător; din  partea Satanei care, „ca un leu care rage, dă târcoale căutând pe cine să înghită” (1Pt.5,8). Dacă adăugăm şi natura coruptă a omului, înclinată spre rău, avem de ce să-i dăm dreptate înţeleptului Iob care spune: „Oare nu este numai zbucium viaţa omului pe pământ?” (7,1).

 Într-adevăr, de la botez (de la vârsta priceperii), până la ultima suflare, creştinul este angajat la lupta împotriva păcatului prin lepădarea de sine şi purtarea zilnică a crucii, urmându-l pe Cristos până pe Calvar, astfel încât, „dacă am murit împreună cu el, credem că vom şi trăi împreună cu el, căci Cristos înviat din morţi nu mai moare; moartea nu mai are nici o putere asupra lui”(Rom.6,8-9).

 În prima duminică a Postului Mare, Anul A, sfântul apostol şi evanghelist Matei ne descrie episodul ispitirii lui Isus de către diavol (4,1-11).

Înainte de a-şi începe activitatea publică, de evanghelizare, „Isus este condus de Duhul în pustiu ca să fie ispitit de către diavol” (v.1).

 Diavolul procedează în mod ipotetic, provocându-l pe Isus cu privire la dumnezeirea sa: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu”(v.3b şi 6a). În realitate, diavolul ştie că Isus este Fiul lui Dumnezeu, dar în această ipostază a ispitirii vrea cumva să ştirbească din umilinţa exemplară pe care o îmbrăţişează Isus, prin Întruparea sa „pentru noi oamenii şi a noastră mântuire”.

 Într-o primă etapă, diavolul, ştiind că Isus postise patruzeci de zile şi tot atâtea nopţi, după care, normal că i s-a făcut foame, îl provoacă să prefacă pietrele pe care i le arată, în pâini. Isus nu zăboveşte a-l înfrunta pe „cel viclean” cu adevărul: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”(v.4).

 Văzând că nu i-a reuşit primul şiretlic, diavolul îl duce pe Isus în cetatea sfântă a Ierusalimului, îl aşază pe coama templului îndemnându-l la un act deosebit de riscant, prezumpţios, de a se arunca la pământ, căci „Dumnezeu le va porunci îmgerilor săi cu privire la tine şi te vor purta pe mâini ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră”(v.6). Isus îi răspunde „palavragiului”, scurt şi cuprinzător: „Nu-l vei ispiti pe Domnul Dumnezeul tău!”.

 Însă ispititorul nu renunţă. Cu „un ultim efort”, încrezându-se în mândria lui luciferică,îl duce pe Isus pe un munte foarte înalt, îi arată toate împărăţiile lumii şi gloria lor, promiţându-i-le, în schimbul adorării : „dacă vei cădea înaintea mea şi mă vei adora”(v.9b). Isus, Înţelepciunea dumnezeiască, îl pune pe fugă, zicându-i: „Pe Domnul Dumnezeul tău îl vei adora şi numai lui îi vei aduce cult!” (v.10b).

 Supunându-se ispitirii, Isus, Învăţătorul nostru suprem, ne arată cum să ne comportăm când suntem asaltaţi de ispite. Dacă e vorba de de grija şi dorinţa exagerată, idolatrică a bunurilor materiale pentru viaţa trupului, remediul indicat de Isus este atenţia prioritară pentru viaţa nepieritoare a spiiritului, faţă de „cuvântul Domnului care este duh şi viaţă”. Dacă e vorba de situaţii aventuroase, cu primejdii grave privind viaţa, în care ne-am încumeta, pretinzând susţinere divină, Isus ne spune: „Nu-l vei ispiti pe Domnul Dumnezeul tău!” Însă cele mai multe şi mai grave capcane pe care le întâmpinăm la tot pasul, ne sunt ,întinse de duhul cel rău al dorinţei de putere, de avere, de plăceri dezordonate, patronate de „principele lumii”, satana. Pentru a nu fi victime ale acestor capcane, este numaidecât necesar să ne însuşim răspunsul prompt al lui Isus: „Pleacă, Satană!”,pentru că nu tu eşti creatorul meu, părintele meu, salvatorul şi binele meu suprem, ci Dumnezeu. Pe el îl voi adora, de el mă voi ataşa, cu el vreau să fiu, acum şi în veşnicie, susţinut de harul său!.

 Evanghelistul Matei conclude episodul ispirii lui Isus, soldat cu victoria sa clară, subliniind: „Atunci, diavolul l-a lăsat. Şi iată, că veneau îngeri şi îi slujeau!”(v.11). Aşa va fi şi cu noi. Comportându-ne după exemplul lui Isus, încrezători mereu în harul său, vom parcurge cu succes pelerinajul pământesc în prietenia îngerilor şi a sfinţilor lui Dumnezeu.

 „Părinte milostiv, tu ne-ai arătat în Fiul tău, Isus, modelul curajului în alegerile care uneori sunt dificile în viaţa noastră. Dă-ne puterea de a depăşi orice ispită, şi dorinţa de a trăi în libertatea adevăraţilor fii ai lui Dumnezeu. Aşa te rugăm, prin Cristos, Domnul nostru. Amin”.

                                                                                   P.A.Despinescu     

 

           

 

Calendar

« Noiembrie 2017 »
Lun Marţi Mie Joi Vin Sâm Dum
    1 2 3 4 5
6 7 8 9 10 11 12
13 14 15 16 17 18 19
20 21 22 23 24 25 26
27 28 29 30