Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Apostolul Paul scria creştinilor din Corint: Dumnezeu a ales cele de jos ale lumii şi dispreţuite, ba chiar cele ce nu sunt, ca să le distrugă pe cele ce sunt, aşa încât nimeni să nu se poată mândri înaintea lui Dumnezeu (1Cor 1,28). Afirmaţia a fost confirmată de faptul că mesajele lui Dumnezeu în lumea modernă au fost trimise prin persoane care nu au ieşit în evidenţă. Ne gândim la Tereza a Pruncului Isus – care era ascunsă în mănăstire, Charles de Foucault, Tereza de Calcutta – săracă, firavă şi modestă şi chiar prin copiii sărmani ca cei de la Lourdes sau Fatima. Dacă analizăm bine, acest stil, el s-a evidenţiat chiar în modul de a se comporta al Salvatorului nostru, Isus, care, în ochii lumii, a trăit cu modestie şi a încheiat viaţa pământească murind pe cruce. După părerea oamenilor, acesta era un faliment ruşinos şi josnic; cei puternici şi deştepţi, de atunci, au gândit că vor reuşi să-l scoată dintre oameni pentru totdeauna, să-i strice sărbătorile, dar, în fapt, în acest mod, opera divină nu numai că s-a împlinit ci, în acest mod, şi-a dovedit puterea prin învierea ce oferă iertarea şi iubirea aducătoare de mântuire. Opera lui Isus nu numai că nu a dispărut, ci mai ales de atunci inundă lumea întreagă. Falimentul său aparent a devenit izvor de lumină şi iubire iar asta se poate vedea şi în viaţa urmaşilor săi: când faptele lor sunt bazate doar pe concepţii omeneşti (cruciadele, inchiziţia, etc), deşi, par cu intenţii bune, scot la iveală ruina şi răutatea, în timp ce, atunci când înfruntă lumea cu armele sărace ale cuvântului divin şi cu mărturia vieţii de iubire, trăite cu încrederea numai în Dumnezeu, deşi, apar înfrângeri sau fără valoare, aduc credinţă unui număr de oameni imposibil de numărat.

                Aceasta este logica necesară pentru a înţelege Predica de pe munte şi mai ales propunerile făcute în mesajul fericirilor: lasă ca Dumnezeu să te copleşească cu adevărul său şi să te conducă primind logica ce vine de sus. Nu fi trist când îţi dai seama de limitele tale, de faptul că mai ai de învăţat, că ai atitudini de îndreptat ci, bucură-te atunci când această sărăcie te convinge să ceri ajutor de la Dumnezeu şi să colaborezi cu el pentru a deveni mai bun şi mai iubitor. Când faci aşa, fii fericit căci Dumnezeu te iubeşte şi mai mult. Când îţi dai seama de faptul că viaţa şi plăcerile ei sunt efemere, când îţi dai seama că eşti sărac, când plânsul te paralizează dar, primeşti marile promisiuni ale lui Dumnezeu şi vei fi mângâiat, te vei sătura cu un adevăr profund şi veşnic şi chiar îl vei vedea pe Dumnezeu, căci iubirea lui se va vădi în viaţa ta… Promisiunile din Predica de pe munte sunt în inima credinţei noastre. Fericirile promise de Biblie; fericit bărbatul care se teme de Domnul, fericit omul care crede în Domnul, fericită eşti tu care ai crezut cele spuse de Domnul, precum şi fericirile propuse în predica de pe munte trebuie văzute doar în oglinda care arde pentru că-i cufundată în iubire. În mod practic, ele vor fi înţelese de cel care a primit vestea cea bună în profunzimea fiinţei sale, de cel care cu adevărat devine milostiv, blând, însetat de dreptate şi făcător de pace pentru că iubeşte cu adevărat. Această fericire este trăită numai dacă vom fi capabili să trăim atitudinile fundamentale promise de Isus, dacă vom putea iubi încrezători în Domnul. Mulţi oameni, atunci când viaţa i-a făcut amari şi închişi prin nenumărate deziluzii şi dezamăgiri, au pierdut din credinţa lor în Dumnezeu şi din încrederea lor în oameni; Isus acestora le propune să înceapă din nou să creadă învăţând să fie depăşească toate printr-un stil  nou, stilul său. El a perseverat în bine în pofida tuturor relelor, el a dovedit perseverenţă şi a contat pe faptul că Dumnezeu instaurează binele, oferă sprijin celor care speră şi dă victorie celor care trăiesc în iubire: el dă siguranţă şi bucurie. O bucurie care domneşte când o trăieşti cu el.       

Pr. dr. Alois Hîrja

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

O dată încheiat timpul Crăciunului cu solemnitatea Epifaniei, anul liturgic face loc, începând cu sărbătoarea Botezului Domnului, Timpului de peste An, într-o primă etapă care ţine până Miercurea Cenuşii când începe Postul Mare care culminează cu Solemnitatea Sfintelor Paşti, după patruzeci de zile  sărbătorea Înălţării Domnului, după alte zece zile Solemnitatea Rusaliilor ( Coborârea Sfântului Duh), iar duminica următoare, a Sfintei Treimi, încheie Timpul Pascal, după care se reia Timpul de peste An până la Solemnitatea Domnului Nostru Isus Cristos, Regele Universului, care pune capăt anului liturgic.

În timpul acestuia, suntem călăuziţi pas cu pas, de cuvântul Domnului, cuprins în Sfintele Scripturi, şi de Tradiţia creştină, în cadrul rânduielii liturgice, în vederea alimentării şi perfecţionării vieţii noastre creştine.

Atenţia creştinului se îndreaptă îndeosebi spre Isus Cristos, Cuvântul veşnic, Fiul din dumnezeiasca, sfântă şi nedespărţită Treime, „întrupat pentru noi oameniii şi pentru a noastră mântuire”.

În celebrările liturgice sunt folosite multe texte evanghelice cuprinzând aspecte din viaţa şi activitatea Domnului nostru Isus Cristos.

Industria  cinematografică foloseşte uneori religia, cu precădere viaţa şi opera lui Isus, ca sursă de inspiraţie, de „documentare”, fără a respecta, nu o dată, întru totul, veracitatea acesteia.

Cea mai credibilă instituţie care poate oferi tezaurul doctrinar şi disciplinar creştin este Biserica, asistată de Duhul Sfânt, Mângâietorul, Duhul Adevărului, „Domnul şi de viaţă dătătorul, ;care de la Tatăl şi de la Fiul purcede; care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit, şi a grăit prin profeţi”.

În liturghia cuvântului a duminicii a treia „de peste an”, sfântul apostol şi evanghelist Matei, (4,12-23), ne descrie începutul activităţii publice a lui Isus.După ce a voit să fie botezat în Iordan, de către Ioan, după ce este ispitit de diavol în pustiu, Isus se mută de la Nazaret, la Cafarnaum, pe malul lacului Genezaret, în ţinuturile lui Zabulon şi Neftali.  Acest fapt este considerat ca o împlinire profetică a cuvintelor lui Isaia, cuvinte citate şi în prima lectură a duminicii; „Pământ al lui Zabulon şi pământ al lui Neftali, pe drumul spre mare,, dincolo de Iordan, Galileea păgânilor. Poporul care zăcea în întuneric a văzut o lumină mare, iar celor care locuiau în ţinutul întunecos al morţii le-a răsărit o lumină” (8,23-9,1). Isus umbla prin mulţimile cosmopolite, spunând cu glas tare: „Convertiţi-vă, pentru că s-a apropiat împărăţia cerurilor!”. Ne imaginăm ce efect ar fi avut aceste cuvinte dacă ar fi existat aparatura fonică din tmpurile noastre ! Pentru împlinirea misiunii sale, Învăţătorul dumnezeiesc se foloseşte de metoda obişnuită, de „resursele umane”ale vremii. Autorul sacru, evanghelistul Matei, ne descrie în cuvinte simple, obişnuite, convingătoare, recrutarea acestor „resurse”: „Umblând de-a lungul Mării Galileii, / lacul Genezaret/, a văzut doi fraţi: pe Simon, numit Petru, şi pe Andrei, fratele lui, aruncând năvodul în mare, căci erau pescari. Şi le-a spus: ̒Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni!̒. Iar ei, părăsind îndată năvoadele, l-au urmat. Plecând de acolo, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacob, fiul lui Zebedeu, şi pe Ioan, fratele lui, în barcă, împreună cu Zebedeu, tatăl lor, reparându-şi năvoadele, şi i-a chemat. Iar ei, părăsind îndată barca şi pe tatăl lor, l-au urmat”(vv.18-22).

Remarcăm în aceste cinci versete ale textului: a) Procedura originală, divină, a lui Isus, care le va spune mai târziu: „Învăţaţi de la mine căci sunt blând şi smerit cu inima”, îndreptată spre patru oameni simpli, pescari. b) Impresia deosebită pe care aceştia o au faţă de omul extraordinar care le vorbeşte şi îi convinge să-l urmeze. c) promptitudinea cu care cei chemaţi renunţă la toate şi îl urmează . Această uvertură a operei lui Isus este un imbold, de-a lungul istoriei creştine, pentru toţi cei chemaţi, în diferite moduri, la urmarea lui Isus, mai cu seamă pentru slujirea preoţească. În criza contemporană a vocaţiilor, apelăm mereu, cu încredere, la procedura lui Isus, la „stăpânul secerişului”.

Însoţit de această primă echipă de ucenici, „Isus străbătea toată Galileea, învăţând în sinagogile lor, predicând evanghelia împărăţiei şi vindecând orice boală si suferinţă din popor” (v,23).

Patru versete din psalmul 26, înscrise după prima tectură ca „psalm responsorial”, (1,4,13-14), dau posibilitate participanţilor la sfânta liturghie să-şi exprime cu bucurie credinţa şi speranţa: „Domnul este lumina şi mântuirea mea, de cine mă voi teme? Domnul, este apărătorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa?. Cred că voi vedea bunătăţile Domnului pe pământul celor vii. Aşteaptă-l pe Domnul, fii tare, întăreşte-ţi inima şi nădăjduieşte în Domnul!”.

Lectura a doua a duminicii, din prima scrisoare a sfântului apostol Paul către corinteni (1,10-13.17) are o rezonanţă deosebită prin faptul că se încadrează, anul acesta. În săptămâna pentru unitatea creştinilor, fiind un îndemn stăruitor la unitate: „Să fiţi toţi în armonie şi să nu fie între voi dezbinări, ca să fiţi desăvârşiţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi simţire”(v.10).

                       Doamne, izvorul bucuriei noastre, ascultă-ne!

                                                                                      P.A.Despinescu                  

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Ioan Botezătorul este icoana omului autentic, care îşi cunoaşte propriile limite dar este şi deschis noutăţii: e conştient că este limitat dar trăieşte din dorinţa de Dumnezeu şi aşteptă cu nerăbdare împlinirea promisiunii unui Mântuitor. De aceea, el caută şi întâlneşte, recunoaşte şi primeşte pe Fiul lui Dumnezeu arătându-l şi altora. Este un exemplu emblematic de discipol! Îl arată pe Mântuitorul aşa cum este: este umil, se pune în rând cu păcătoşii, primeşte botezul apei, arată că este blând, se face slujitor… El va lua asupra sa păcatele lumii întregi!

Ioan arată cu degetul un viitor de lumină şi de pace şi, totuşi, privirea multora nu a îndrăznit să se înalţe! Totuşi, ucenicul lui Cristos este mai mare decât Ioan Botezătorul! Acesta este cel care se pregăteşte să îl primească pe Fiul lui Dumnezeu, ucenicul lui Cristos este acela care l-a primit deja. Ioan a botezat cu apă, însă ucenicul lui Cristos este botezat cu Duhul Sfânt care îl face să strige: „Abbà, Tată!”. Ioan l-a profeţit pe Isus, ucenicul primeşte Cuvântul întrupat.

Astăzi nu uita de măreţia cu care te-a înzestrat Dumnezeu: să fii mare pentru că eşti fiul său, pentru că eşti ucenicul lui Cristos. Fă ca acest lucru să se vadă în privirea ta, să se audă în vocea ta, să se observe în gesturile tale.

Aceasta este misiunea fiecăruia dintre noi: să îl căutăm pe Mântuitorul şi, întâlnindu-l, să îl putem mărturisi şi celorlalţi, fără a uita că: „Toţi suntem ai Domnului şi Cristos este totul pentru noi: dacă doreşti să cureţi rănile tale, el este medic; dacă ai arşiţă din cauza febrei, el este izvor; dacă eşti apăsat de vinovăţie, el este dreptatea; dacă ai nevoie de ajutor, el este puterea; dacă îţi este frică de moarte, el este viaţa; dacă doreşti paradisul, el este calea; dacă fugi de întuneric, el este lumina”.

 

Pr. Felix Roca

 

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

                Sfântul Matei subliniază că istoria lui Dumnezeu şi-a atins unul din obiectivele sale importante prin Isus Cristos. Dumnezeu nu vrea sfârşitul istoriei, ea continuă, dar într-un mod nou. Istoria devine nouă prin naşterea lui Isus Cristos. Această expresie înseamnă mult: geneză, origine, izvor, existenţă, devenire. Reînnoirea completă este pregătită prin expresia: Iosif, soţul Mariei, din care s-a născut Isus. Este clar că sfântul Matei declară în mod limpede că Iosif nu era decât tatăl purtător de grijă al lui Isus. Dar cine este tatăl adevărat al lui Isus? Este întrebarea pe care şi-o pune şi Iosif. Iar răspunsul este foarte precis: Maria aşteaptă un copil de la Duhul Sfânt. Dar miracolul  şi fundamentul noii comuniuni nu este acesta: mai curând este necesar de a înţelege că în Isus, Dumnezeu s-a unit cu oamenii, ca remediu extrem şi pentru totdeauna. Toate acestea se împlinesc pentru a ne elibera de fatalitatea vinovăţiei păcatului. Iată de ce fiul Mariei va purta numele de Isus, adică: Dumnezeu mântuieşte, şi, iată de ce, putem să-l numim pe Isus, Emanuel, care se traduce Dumnezeu cu noi. Toate acestea sunt un mister, căci depăşesc modul nostru de a gândi, dar un mister care manifestă, iubirea, înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu, care vine în favoarea omenirii rănită de păcat.

Astfel, Iosif este prezentat ca bărbatul drept (Mt 1,19), fidel legii lui Dumnezeu, dispus să împlinească voinţa lui. Aşa, el intră în misterul Întrupării, după ce un înger al Domnului, care-i apare în somn, îi spune: Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, soţia ta, căci ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt! Ea va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isus, căci el va mântui poporul său de păcatele sale (Mt 1,20-21). Iosif a ascultat, a abandonat gândul său de a o lăsa în ascuns pe Maria, a luat-o la sine, pentru că ochii săi au văzut în ea lucrarea lui Dumnezeu.

Sfântul Amborziu a comentat că în Iosif pot fi remarcate amabilitatea şi imaginea celui drept, care fac mult mai demnă calitatea sa de martor. El, continuă Ambroziu, risca să contamineze templul Duhului Sfânt, pe Mama Domnului, sânul fecund al misterului. Deşi a experimentat o nelinişte violentă, Iosif a acţionat cum i-a poruncit îngerul Domnului, convins că împlineşte ceea ce este drept. Punându-i numele de Isus, copilului care susţine tot universul, el se plasează în grupul slujitorilor umili şi fideli, asemnea îngerilor şi profeţilor, asemenea martirilor şi apostolilor – cum îl descriu unele imnuri vechi. Sfântul Iosif vesteşte minunile Domnului, mărturisind fecioria Mariei, acţiunea gratuită a lui Dumnezeu, şi păstrând viaţa pământească al lui Mesia. Să-l venerăm, aşadar, pe tatăl legal al lui Isus, pentru că în el se trasează omul nou, care priveşte cu încredere şi curaj la viitor, nu se încăpăţânează în planurile sale, dar se încredinţează în mod total infinitei milostiviri a Celui care a făcut profeţiile şi deschide timpul mântuirii. Da, Iosif, este un bărbat puternic, curajos, muncitor, dar din sufletul său iese deasupra, un suflet puternic şi capabil de atenţie, de compasiune, de o adevărată deschidere faţă de altul, capacitatea de iubire. Nu trebuie să ne fie frică de bunătate, de tandreţe.

Scumpi prieteni, să-i încredinţăm lui Iosif, patron al Bisericii universale, pe toţi păstorii, îndemnându-i stăruitor să ofere credincioşilor creştini şi omenirii întregi propunerea umilă şi zilnică a cuvintelor şi gesturilor lui Cristos (Pp. Benedict).  Aşa viaţa noastră va adera mereu mai mult la Persoana lui Isus, tocmai pentru că Cel care este Cuvântul veşnic primeşte el însuşi un trup, vine de la Dumnezeu ca om şi va atrage la sine întreaga existenţă umană, ca la o poartă în interiorul cuvântului lui Dumnezeu (Pp. Benedict, Gesu di Nazaret, Milano 2007, 383).

O invocăm cu încredere pe Sfânta Maria, cea plină de har, împodobită de Dumnezeu, pentru ca, la acest Crăciun, ochii noştrii să se deschidă mai mult şi să-l vadă pe Isus, şi inima să se bucure de această admirabilă întâlnirea de iubire.                                                                        Pr. dr. Alois Hîrja

Calendar

« Noiembrie 2017 »
Lun Marţi Mie Joi Vin Sâm Dum
    1 2 3 4 5
6 7 8 9 10 11 12
13 14 15 16 17 18 19
20 21 22 23 24 25 26
27 28 29 30