„Bucuraţi-vă mereu în Domnul! Iarăşi vă spun, bucuraţi-vă! Domnul este aproape!”( Fil.4,4-5 ).

Îndemnul insistent la bucurie pe care sfântul apostol Paul îl adresează filipenilor este bine justificat prin cuvintele „Domnul este aproape!”. Sfânta Biserică şi-l însuşeşte, propunându-l fiilor săi sufleteşti, în duminica a treia a Adventului, prin textele liturghiei cuvântului.

   Prima lectură ( Is.35,1-6a.10 ) arată bucuria poporului ales după eliberarea din robia babiloniană. Imaginile poetice folosite de marele profet Isaia, impresionează prin participarea întregii naturi la această bucurie: „pământul uscat şi stepa înfloresc precum trandafirul, primind gloria Libanului, măreţia Carmelului şi a Şaronului; ochii orbilor se deschid, urechile se destupă, şchiopii sar precum cerbii”(v.1-2; 5-6). […] „O veselie fără de sfârşit se va coborî asupra celor eliberaţi de Domnul, iar amărăciunea şi suspinul se vor îndepărta” (v.1o).

Meditând aceste cuvinte profetice, creştinul poate profita din plin de bucuria Crăciunului pregătit în lumina credinţei, ascultând cu atenţie cuvântul Domnului şi mergând cu smerenie şi încredere pe calea trasată de Isus.

În lectura a doua a duminicii, sfântul apostol Iacob, ( 5,7-10 ), recomandă creştinilor „îndelunga răbdare”ca mijloc de „întărire a inimimilor”, având mereu „candela aprinsă” a vegherii, pentru că „venirea Domnului este aproape”. Este dat ca exemplu agricultorul care, după ce ară şi însemânţează ogorul, aşteaptă răbdător „ploaia timpurie şi pe cea târzie” spre binecuvântată rodire. Aceeaşi răbdare, concretizată în stăpânirea de sine, este recomandată creştinilor pentru convieţuirea lor paşnică, după exemplul profeţilor care au îndurat multe pentru că „au vorbit /şi acţionat/ în numele Domnului”.

Instructiv şi grăitor la inima creştinului este textul evanghelic al acestei duminici care ne descrie un moment cumva de îndoială din partea lui Ioan Botezătorul ( Mt.11,2-11 ). „înainte-mergătorul lui Isus”, dar şi de clarificare deplină.

În capitolele al 3-lea şi  al 4-lea din evanghelia scrisă de dânsul, sfântul apostol Matei ne descrie figura de ascet a lui Ioan, de predicator al botezului pocăinţei în deşertul Iudeii, şi administrator al botezului  apei în râul Iordan, precum şi venirea lui Isus aici pentru a primi şi el acest botez. Cu această ocazie, botezătorul Ioan şi-a dat seama cine este Isus: „După ce a fost botezat, Isus a ieşit îndată din apă. Şi iată că s-au deschis cerurile /pentru el/ şi l-a văzut pe Duhul lui Dumnezeu coborând ca un porumbel şi venind deasupra lui. Şi iată, un glas din ceruri spunea: ̒Acesta este Fiul meu cel iubit, în care mi-am găsit mulţumirea̒”(v.16-17).

După acest eveniment, Ioan îşi continuă misiunea  profetică, iar Isus, după ce este ispitit de diavol, îşi începe activitatea evanghelizatoare.

Deoarece Ioan s-a pronunţat cu tărie împotriva căsătoriei scandaloase a tetrarhului Irod Antipa cu Irodiada, soţia fratelui său, Filip, este aruncat în închisoare. Stând aici, află de „faptele lui Isus”. Trimite pe unii dintre ucenicii săi la Isus să-l întrebe: „Tu eşti cel care trebuie să vină sau să aşteptăm un altul?”. Răspunsul este vrednic de pedagogul dumnezeiesc, Isus: „Mergeţi şi spuneţi-i lui Ioan ceea ce auziţi şi vedeţi: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi şi surzii aud, morţii învie, iar săracilor li se aduce vestea cea bună. Şi fericit cel ce nu se scandalizează de mine” (v.4-6). Aceste cuvinte cu caracter mesianic, cu siguranţă au adus mângâierea şi încredinţarea dorită de Ioan. Ele sunt de folos oricărui creştin care pe parcursul pelerinajului pământesc se confrunţă cu momente de cumpănă. Apelând cu smerenie şi încredere la divinul Mântuitor, primeşte pacea necesară şi curajul de a merge înainte.

În finalul textului, Isus face elogiul marelui Ioan Botezătorul, martir al adevărului şi al dreptăţii. Acest elogiu ni-l va adresa fiecăruia dintre noi care aşteptăm, primim şi trăim venirea Fiului lui Dumnezeu, Răscumpărătorul nostru.

            VINO, DOAMNE, ŞI NE MÂNTUIEŞTE !

                                                                       P.A.Despinescu

                                                                                 .

A început Adventul! Privirea noastră este îndreptată deja spre Crăciun şi riscăm să sărim peste un timp care are menirea să ne pregătească pentru venirea Fiului lui Dumnezeu! Ar fi bine să clarificăm un lucru: Adventul nu ne pregăteşte pentru Crăciun, ci ne ajută să fim pregătiţi pentru venirea lui Isus Cristos care are loc în orice moment al vieţii noastre! Suntem pregătiţi să ne bucurăm de celebrarea Naşterii Mântuitorului în măsura în care suntem atenţi la fiecare „venire” a lui Cristos în viaţa noastră.

 Acesta este sensul evangheliei din a doua duminică din Advent. Ioan Botezătorul ne îndeamnă: „Pregătiţi calea Domnului, faceţi drepte cărările lui!”. Vrea să ne facă atenţi la venirea Mântuitorului și la propunerea sa de o viaţă nouă, plină de sens, care se naşte din întâlnirea noastră cu el în orice minut al existenţei sale. Imitațiunea lui Cristos spune: „Astăzi Cristos găseşte mulţi îndrăgostiţi de împărăţia sa, dar puţini gata să îşi ducă crucea. Găseşte mulţi dornici de mângâiere, dar puţini de suferinţă. Mulţi îl urmează pe Cristos până la înmulţirea pâinilor, dar puţini până la momentul în care să bea potirul suferinţei. Mulţi privesc cu veneraţie la minunile sale, puţini acceptă nebunia crucii. Mulţi îl laudă şi îl binecuvântează pe Domnul cât timp primesc mângâiere de la el, dar daca Cristos se ascunde puţin, cad în tânguiri şi în disperare.”

 Dacă trăim viaţa noastră cu atenţia permanentă de a-l primi pe Cristos atunci ştim că vine un prieten care ne doreşte binele şi care vrea să ne transforme viaţa. Dacă, însă, ne lăsăm duşi de interesele noastre pământeşti ne vom teme de venirea lui Cristos ca de venirea unui hoţ!

 În aceasta constă pregătirea de-a lungul Adventului: să fim mai atenţi la vizitele ce ni le face Cristos, Fiul lui Dumnezeu făcut om pentru mântuirea noastră.   

Pr. Felix Roca

Un nou Advent, o nouă întâlnire cu Dumnezeu. Ne deschidem sufletele pentru ca ecoul maranatha! (vino, Doamne!), să fie  cât mai eficient în viaţa noastră.

Deja primele cuvinte de intrare în sfânta liturghie a acestei duminici (Ps.24, 1.3) sunt un îndemn la încrederea în Dumnezeu: „Către tine, Doamne, îmi înalţ sufletul; Dumnezeul meu, mă încred în tine. […] Căci toţi cei care se încred în tine, nu vor fi făcuţi de ruşine”. Totodată, îl rugăm pe Dumnezeu să ne întărească voinţa, „pentru ca, ieşind cu fapte de dreptate în întâmpinarea lui Cristos care vine, să ne învrednicim a sta de-a dreapta lui în împărăţia cerurilor”.

Textele sacre din liturghia cuvântului ne îndrumă la săvârşirea „faptelor de dreptate” pentru întâmpinarea lui Cristos.

1. Sfântul evanghelist Matei (24,37-44), după ce aminteşte de unele semne de avertizare a sfârşitului lumii, ne redă îndemnul salutar, practic, al dumnezeiescului Învăţător, Isus, în lucrarea noastră spirituală: „Vegheaţi, căci nu ştiţi în ce zi vine stăpânul vostru! Dar aceasta să o ştiţi: dacă ar şti stăpânul casei la care strajă vine hoţul, ar veghea şi nu ar lăsa să i se spargă casa. De aceea, fiţi şi voi gata, pentru că Fiul Omului vine în ceasul în care nu gândiţi!”.

Vegherea, bine înţeleasă şi pusă în practică, este, cu adevărat remediul excelent împotriva nepăsării şi a amânării în facerea binelui. Asta înseamnă o ordonare chibzuită a vieţii de zi cu zi, având stăruitor în vedere scopul existenţei, acela de a fi la unison cu Creatorul, Tatăl nostru ceresc. Autocontrolul gândurilor, cuvintelor, sentimentelor şi faptelor personale asigură buna reuşită.

2. Sfântul apostol Paul, în scrisoarea sa către romani (13,11-14a), lectura a doua a duminicii, considerând înclinaţia omului spre amorţeală, somnolenţă, care favorizează faptele întunericului, îi îndeamnă pe destinatarii săi la vigilenţă, „îmbrăcându-se în Domnul Isus Cristos”, folosindu-se de „armele luminii”: buna cuviinţă, curăţia, smerenia, dragostea faţă de toţi.

Ascultând de îndemnul Duhului Safânt, Augustin a avut această trăire: lepădând faptele întunericului, a îmbrăcat armele luminii, ajungând astfel un luceafăr pe firmamentul Bisericii, „marele învăţat al harului”.

3.Profetul Isaia (2,1-5), prima lectură a duminicii, vede, în lumina mesianică, Ierusalimul şi muntele Sion drept ţinte spre care se vor îndrepta popoarele pentru a asculta cuvântul Domnului aducător de pace şi bună-stare: „Vor schimba săbiile lor în fiare de plug, şi suliţele lor în seceri. Nici un neam nu va mai ridica sabia împotriva altui neam şi nu vor mai învăţa războiul” (v.4b).

Aflându-ne într-o atare convieţuire, putem spune din toată inima: „Vom merge cu bucurie în casa Domnului!”( La psalmul responsorial).

Vino, Isuse, la noi; avem numaidecât nevoie de tine!.

                                                   P.A.Despinescu  

       Sărbătoarea lui Isus Cristos, Regele Universului, a fost instituită de Papa Pius al XI-lea, în anul 1925, dar în arta creştină şi în inima credincioşilor această cinstire este prezentă de foarte mult timp. De fapt, din vechime, în construcţia unor edificii sacre era obişnuit ca pe partea orientală Domnul să fie reprezentat ca rege care se întoarce – imaginea speranţei – şi pe partea accidentală, Judecata finală ca imagine a responsabilităţi pentru viaţa noastră (Enc. Spe salvi, 41). Amândouă sunt semne ale speranţei în iubirea infinită a lui Dumnezeu şi implică angajarea de a orândui viaţa conform iubirii lui Dumnezeu.

În Evanghelia duminicii, se remarcă faptul că toţi îi cereau să coboare de pe cruce. Conducătorii poporului şi soldaţii îşi băteau joc de primul născut al întregii creaţii (Col 1,15), şi-l pun la încercare pentru a vedea dacă are puterea de a se salva pe sine însuşi de la moarte (cfr. Lc 23,35-37). Dar, tocmai pe cruce Isus este la înălţimea lui Dumnezeu care este Iubire. Acolo el poate fi cunoscut cum este: el îşi dă viaţa ca să ni-l dea pe Dumnezeu şi poate să o facă pentru că el însuşi este o singură realitate cu Dumnezeu (Benedict XVI, Isus din Nazaret).

În cuvintele de batjocură există şi un mod fals de a se disculpa; este ca şi cum ar fi spus: nu este vina noastră dacă tu eşti acolo pe cruce; este numai vina ta: dacă tu ai fi cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, Regele iudeilor, tu nu ai fi acolo, dar te-ai salva coborând de pe acel instrument de execuţie infam. Aşadar, dacă rămâi acolo, înseamnă că tu nu eşti necinstit şi noi avem dreptate.

Drama care se desfăşoară sub crucea lui Isus este o dramă universală; îi priveşte pe toţi oamenii căci tuturor Dumnezeu aşa li se revelează, aşa este, adică Iubire. În Isus crucificat divinitatea este desfigurată, dezbrăcată de orice glorie vizibilă, dar este prezentă şi reală. Numai credinţa ştie să-l recunoască astfel. Credinţa Mariei, care uneşte în inima ei şi această ultimă pietricică din mozaicul vieţii fiului său; ea nu vede încă totul, dar continuă să se încreadă în Dumnezeu, repetând încă o dată acelaşi abandon Iată slujitoarea Domnului.

Apoi este credinţa tâlharului bun, spunem noi, dar de fapt este tâlharul convertit: o credinţă abia schiţată, dar suficientă pentru a-i asigura mântuirea: Astăzi vei fi cu mine în paradis! Decisiv este acest cu mine. Da, aceasta este salvarea; acest cu mine salvează. Desigur, tâlharul căit este pe cruce ca Isus, dar mai ales este sub cruce, la Isus. Şi, aceasta-i diferenţa faţă de celălalt tâlhar, şi faţă de ceilalţi care îşi bat joc, nu-i cere lui Isus să coboare de pe cruce, nici să-l coboare pe el, ci să-l primească la el. Conştient de propriile păcate, se deschide adevărului, ajunge la credinţă şi-l roagă pe regele iudeilor: Isuse, aminteşte-ţi de mine când vei veni în împărăţia ta! Îl vede pe cruce, desfigurat, de nerecunoscut, şi totuşi i se încredinţează lui ca unui rege, chiar ca Adevăratului Rege. Tâlharul căit crede ceea ce este scris pe acea inscripţie, care atârna deasupra capului lui Isus: Regele iudeilor; da, crede, şi i se încredinţează. De aceea, este acum, imediat, în acest astăzi al lui Dumnezeu, în paradis, pentru că acesta este paradisul: a fi cu Isus, a fi cu Dumnezeu. Isus, de pe tronul crucii, primeşte orice om cu o milostivire infinită. Sfântul Ambroziu comentează spunând că acesta este un exemplu frumos de convertire spre care trebuie să aspirăm: foarte repede tâlharului îi este dăruită iertarea, şi harul este  mai abundent decât cererea; Domnul acordă mereu mai mult decât ceea ce i se cere. Viaţa este a sta cu Cristos, pentru că unde este Cristos, acolo este Împărăţia.

Iată aşadar, iubiţi fraţi: se distinge, foarte clar primul şi fundamentalul mesaj pe care Cuvântul lui Dumnezeu ni-l spune nouă: mie, vouă şi fiecăruia. Ne cheamă să stăm cu Isus ca Maria şi să nu-i cerem să coboare de pe cruce, dar să rămânem acolo cu el. Aceasta-i datoria noastră pe care trebuie să o împlinim, nu numai pentru noi înşine, dar pentru întreaga Biserică, pentru tot poporul lui Dumnezeu. Ştim din Evanghelie că în mod clar crucea a fost un punct critic în faţa credinţei lui Petru şi a tuturor apostolilor. Este clar că nu poate să fie altfel: erau oameni şi gândeau exact ca ceilalţi oameni; nu puteau tolera ideea unui Mesia răstignit. Convertirea lui Petru s-a realizat pe deplin când a renunţat să vrea să-l salveze pe Isus şi a acceptat să fie salvat de Isus. El i-a spus: eu m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta; iar tu, când te vei fi întors, întăreşte-i pe fraţii tăi (Lc 22,32). A renunţa să vrei să-l salvezi pe Isus de pe cruce şi a primi să fii salvat de crucea sa. Credinţa lui Petru, credinţa fiecăruia dintre noi, dacă o primim ca dar de la Tatăl ceresc, este o credinţă care trebuie să traverseze scandalul crucii, pentru a deveni autentică, cu adevărat creştină, pentru a deveni stânca pe care Isus să poată construi Biserica sa. În acest sens, locul fiecăruia este lângă cruce şi persistă în ascultarea crucii.                                          Pr. dr. Alois Hîrja