Sărbătoarea lui Isus Cristos, Regele Universului, a fost instituită de Papa Pius al XI-lea, în anul 1925, dar în arta creştină şi în inima credincioşilor această cinstire este prezentă de foarte mult timp. De fapt, din vechime, în construcţia unor edificii sacre era obişnuit ca pe partea orientală Domnul să fie reprezentat ca rege care se întoarce – imaginea speranţei – şi pe partea accidentală, Judecata finală ca imagine a responsabilităţi pentru viaţa noastră (Enc. Spe salvi, 41). Amândouă sunt semne ale speranţei în iubirea infinită a lui Dumnezeu şi implică angajarea de a orândui viaţa conform iubirii lui Dumnezeu.
În Evanghelia duminicii, se remarcă faptul că toţi îi cereau să coboare de pe cruce. Conducătorii poporului şi soldaţii îşi băteau joc de primul născut al întregii creaţii (Col 1,15), şi-l pun la încercare pentru a vedea dacă are puterea de a se salva pe sine însuşi de la moarte (cfr. Lc 23,35-37). Dar, tocmai pe cruce Isus este la înălţimea lui Dumnezeu care este Iubire. Acolo el poate fi cunoscut cum este: el îşi dă viaţa ca să ni-l dea pe Dumnezeu şi poate să o facă pentru că el însuşi este o singură realitate cu Dumnezeu (Benedict XVI, Isus din Nazaret).
În cuvintele de batjocură există şi un mod fals de a se disculpa; este ca şi cum ar fi spus: nu este vina noastră dacă tu eşti acolo pe cruce; este numai vina ta: dacă tu ai fi cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, Regele iudeilor, tu nu ai fi acolo, dar te-ai salva coborând de pe acel instrument de execuţie infam. Aşadar, dacă rămâi acolo, înseamnă că tu nu eşti necinstit şi noi avem dreptate.
Drama care se desfăşoară sub crucea lui Isus este o dramă universală; îi priveşte pe toţi oamenii căci tuturor Dumnezeu aşa li se revelează, aşa este, adică Iubire. În Isus crucificat divinitatea este desfigurată, dezbrăcată de orice glorie vizibilă, dar este prezentă şi reală. Numai credinţa ştie să-l recunoască astfel. Credinţa Mariei, care uneşte în inima ei şi această ultimă pietricică din mozaicul vieţii fiului său; ea nu vede încă totul, dar continuă să se încreadă în Dumnezeu, repetând încă o dată acelaşi abandon Iată slujitoarea Domnului.
Apoi este credinţa tâlharului bun, spunem noi, dar de fapt este tâlharul convertit: o credinţă abia schiţată, dar suficientă pentru a-i asigura mântuirea: Astăzi vei fi cu mine în paradis! Decisiv este acest cu mine. Da, aceasta este salvarea; acest cu mine salvează. Desigur, tâlharul căit este pe cruce ca Isus, dar mai ales este sub cruce, la Isus. Şi, aceasta-i diferenţa faţă de celălalt tâlhar, şi faţă de ceilalţi care îşi bat joc, nu-i cere lui Isus să coboare de pe cruce, nici să-l coboare pe el, ci să-l primească la el. Conştient de propriile păcate, se deschide adevărului, ajunge la credinţă şi-l roagă pe regele iudeilor: Isuse, aminteşte-ţi de mine când vei veni în împărăţia ta! Îl vede pe cruce, desfigurat, de nerecunoscut, şi totuşi i se încredinţează lui ca unui rege, chiar ca Adevăratului Rege. Tâlharul căit crede ceea ce este scris pe acea inscripţie, care atârna deasupra capului lui Isus: Regele iudeilor; da, crede, şi i se încredinţează. De aceea, este acum, imediat, în acest astăzi al lui Dumnezeu, în paradis, pentru că acesta este paradisul: a fi cu Isus, a fi cu Dumnezeu. Isus, de pe tronul crucii, primeşte orice om cu o milostivire infinită. Sfântul Ambroziu comentează spunând că acesta este un exemplu frumos de convertire spre care trebuie să aspirăm: foarte repede tâlharului îi este dăruită iertarea, şi harul este mai abundent decât cererea; Domnul acordă mereu mai mult decât ceea ce i se cere. Viaţa este a sta cu Cristos, pentru că unde este Cristos, acolo este Împărăţia.
Iată aşadar, iubiţi fraţi: se distinge, foarte clar primul şi fundamentalul mesaj pe care Cuvântul lui Dumnezeu ni-l spune nouă: mie, vouă şi fiecăruia. Ne cheamă să stăm cu Isus ca Maria şi să nu-i cerem să coboare de pe cruce, dar să rămânem acolo cu el. Aceasta-i datoria noastră pe care trebuie să o împlinim, nu numai pentru noi înşine, dar pentru întreaga Biserică, pentru tot poporul lui Dumnezeu. Ştim din Evanghelie că în mod clar crucea a fost un punct critic în faţa credinţei lui Petru şi a tuturor apostolilor. Este clar că nu poate să fie altfel: erau oameni şi gândeau exact ca ceilalţi oameni; nu puteau tolera ideea unui Mesia răstignit. Convertirea lui Petru s-a realizat pe deplin când a renunţat să vrea să-l salveze pe Isus şi a acceptat să fie salvat de Isus. El i-a spus: eu m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta; iar tu, când te vei fi întors, întăreşte-i pe fraţii tăi (Lc 22,32). A renunţa să vrei să-l salvezi pe Isus de pe cruce şi a primi să fii salvat de crucea sa. Credinţa lui Petru, credinţa fiecăruia dintre noi, dacă o primim ca dar de la Tatăl ceresc, este o credinţă care trebuie să traverseze scandalul crucii, pentru a deveni autentică, cu adevărat creştină, pentru a deveni stânca pe care Isus să poată construi Biserica sa. În acest sens, locul fiecăruia este lângă cruce şi persistă în ascultarea crucii. Pr. dr. Alois Hîrja