Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Ritualul  botezului, în modul cum se administra înainte de Conciliul Vatican II, începea cu un mic dialog între slujitorul Bisericii şi naşii care prezentau copilul (a) care urma să fie botezat (ă):

Preotul: Ce cereţi de la Biserica lui Dumnezeu ?

Naşii: Credinţa!

Preotul: Credinţa ce vă dă ?

Naşii:  Viaţa veşnică!

Preotul: Dacă vreţi să dobândiţi viaţa veşnică, împliniţi poruncile: Să iubiţi pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul, şi pe aproapele ca pe voi înşivă (etc).

Creştinul conştient de demnitatea sa este un mărturisitor sincer şi trăitor râvnic al credinţei primite la botez care îl îndreaptă neîncetat spre Dumezeu, Cel Sfânt, şi care ne spune tuturora, creaţi după chipul şi asemănarea sa, să fim sfinţi. Aceasta se poate realiza ţinând cât mai strânsă legătura cu El prin ceea ce numim rugăciune.

Rugăciunea este o continuă comuniune cu Dumnezeu pe care nu-l vedem, aşa cum este, cu ochii trupului, dar ştim că ne-a vorbit şi ne vorbeşte în diferite feluri.

Următorul exemplu ne poate spune ceva. La periferia unui oraş din Franţa, în casa unei familii se produce un incendiu. Focul se înteţeşte. Pompierii îtârzie să vină. Membrii familiei ies în grabă din casa cuprinsă de flăcări. Deodată, din fereastra de la etaj se aude un strigăt disperat de ajutor. Era copilul cel mai mic, de şase ani, care rămăsese în odăiţa lui, fără ca părinţii şi ceilalţi copii să-şi dea seama. Tatăl îl îndeamnă pe micuţ să sară. Acesta răspunde că nu vede din cauza fumului, Tatăl îl asigură că dânsul îl vede. Copilul sare, iar tatăl îl prinde în braţele sale.

Liturghia cuvântului din această duminică ne vorbeşte despre rugăciune şi mai cu seamă despre perseverenţa în rugăciune.

Sfântul evanghelist Luca, în capitolul al 18-lea, versetele 1-8, ne relatează parabola despre văduva care apelează în repetate rânduri la un judecător ca să-i facă dreptate în procesul intentat de un potrivnic. Judecătorul, care „de Dumnezeu nu se temea, iar de oameni nu se ruşina”, o nesocotea. Dar, în cele din urmă, ca să nu-l tot bată la cap, i-a făcut dreptate.

Prima lectură, din cartea Exodului (17,8-13), ne vorbeşte şi ea despre statornicia în rugăciune, în episodul privitor la luptele pe care evreii, conduşi de Moise, le-au avut cu popoarele păgâne care  îi împiedicau să intre în Ţara Făgăduită a Canaanului. Evreii învingeau numai când Moise se ruga având mâinele ridicate spre cer. Când, obosit, nu le mai putea ţine ridicate, aveau succes vrăjmaşii (amaleciţii). Cei din jurul lui s-au încumetat să-i ţină încontinuu mâinile  ridicate, astfel că până la apusul soarelui, rugăciunea lui Moise a asigurat victoria deplină a israeliţilor.

În lectura a doua citim din scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către ucenicul său, Timotei (3,14-4,2), prin care îl îndeamnă stăruitor să fie la înălţimea misiunii sale de păstor de suflete, pe care să le îndrume cu înţelepciune pentru a trăi viaţa creştină în sfinţenie.

După ce ne mărtirisim credinţa, cerem cu toată smerenia ca bunul Dumnezeu să ne susţină cu harurile sale pentru a deveni adevăraţi oameni ai rugăciunii:

„Dumnezeule, tu eşti Tatăl nostru. Revarsă în noi un spirit de fii care simt bucuria de a vorbi cu tine şi a-ţi cere cu încredere ceea ce au nevoie. Aşa te rugăm, prin Cristos, Domnul nostru. Amin”.

                                                                                   P.A.Despinescu   

 

 

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

         „Doamne, măreşte-ne credinţa !” ( Lc.17,5 ).

A-l recunoaşte pe Dumnezeu, a primi ceea ce ne spune, a-i împlini voia sa sfântă înseamnă a fi credincios. Cel credincios iubeşte pe Dumnezeu din toată inima sa, din tot sufletul său, din tot cugetul său, iar pe aproapele său ca pe sine însuşi (cf.Mt.22,37).

În sfintele evanghelii, citim cum Isus laudă credinţa celor care apelează să le vină în ajutor, ca aceea a centurionului din Cafarnaum: „Adevăr vă spun că nu am găsit la nimeni în Israel o astfel de credinţă” (Mt.8,1ob), sau, pe aceea a femeii canaaneene care cere cu stăruinţă vindecarea fiicei sale: „O, femeie, mare este credinţa ta! Să fie cum vrei tu” (Mt.15,28), sau, a orbului din Ierihon care îl recunoaşte pe Isus ca „Fiul lui David”şi îi  cere, cu insistenţă, să aibă milă de el: „Vezi! Credinţa ta te-a mântuit”  (Lc.18,42).

Pe de altă parte, Isus se arată îngrijorat de lipsa de credinţă, de recptivitate,  a multora dintre compatrioţii săi. O declară răspicat dpă ce le  spune parabola judecătorului nedrept: „Dar, când va veni Fiul Omului, va găsi oare credinţă pe pământ?” (Lc.18,8b). Chiar rudele lui îl privesc cu neîncredere: „De fapt, nici fraţii lui nu credeau în el” (In.7,5).

Foarte grăitoare este atitudinea iudeilor, a multora dintre discipolii lui Isus ( exceptând pe cei doisprezece), cu ocazia înmulţirii pâinilor şi, îndeosebi, în urma discursului Învăţătorului dumnezeiesc despre pâinea vieţii, în trupul şi sângele său, relatate de sfântul apostol Ioan în amplul capitol, al şaselea al evangheliei scrisă de dânsul. Acei mulţi discipoli, neînţelegând sensul profund, spiritual, al spuselor lui Isus, au zis; „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte? […] Aceştia s-au retras şi nu mai mergeau cu el” (v.60 şi 66). Dar chiar şi cei doisprezece care au fost martorii celor spuse şi ai semnelor săvârşite de Învăţător, deseori s-au dovedit „greoi la minte”, fricoşi, somnoroşi îm timp ce Isus se roagă şi transpiră sânge în Grădina Măslinilor, lăsându-l singur în timpul răstignirii (cu excepţia lui Ioan, „ucenicul pe care îl iubea Isus”; unul dintre ei, Iuda Iscariteanul l-a şi trădat cu o sărutare; Petru se leapădă, spunând unei slujnice că nu-l cunoaşte pe Cel care era torturat pe nedrept, Ce să mai spunem despre Toma necredinciosul care nu se lasă convins decât când îl vede personal pe Isus Înviatul.

Înţelegem de ce, atunci când  cei doisprezece îi cer lui Isus „măreşte-ne credinţa!”, li se atrage atenţia: „Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi spune sicomorului acestuia: „dezrădăcinează-te şi plantează-te în mare!” şi v-ar asculta” / versetele 5-6 din textul evanghelic al acestei duminici ( Lc.17,5-10). /

Slavă Domnului, că îndată după coborârea Duhului Sfânt asupra lor, au devenit foarte curajoşi, împlinind, cu preţul vieţii porunca lui Isus: „Mergeţi, şi faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit! Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul lumii”(Mt.28,19-20).

În prima lectură a duminicii (Hab.1,2-3; 2,2-4), profetul, experimentând încercările  prin care trece poporul, foloseşte o expresie vitală: „Cel drept va trăi prin credinţa lui”.

Iar în lectura a doua (Tim.1,6-8,13-14), sfântul apostol Paul îl încurajează pe ucenicul său iubit, Timotei, să înflăcăreze darul lui Dumnezeu primit prin hirotonire, precizându-i: „Nu te ruşina de mărturia Domnului nostru, […] ci, suferă împreună cu mine pentru evanghelie după puterea lui Dumnezeu […], în credinţa şi iubirea care este în Cristos Isus (v.8 şi 13b),

În lumina textelor prezentate mai sus şi meditate cu pietate generoasă, ne îndreptăm rugăciunea smerită plină de încredere către iubirea milostivă a lui Dumnezeu:

„ Dumnezeule, Tatăl nostru, tu cunoşti slăbiciunea credinţei noastre. Priveşte ceea ce facem aici pe pământ ca nişte slujitori nevrednici, dar şi ca nişte copii iubitori, care se simt creaţi şi mântuiţi de iubirea ta infinită. Aşa te rugăm, prin Cristos, Domnul nostru. Amin”.

                                                                             P.A.Despinescu

24 Septembrie 2016
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

În acel timp, Isus le-a spus fariseilor: "Era un om bogat care se îmbrăca în purpură şi mătăsuri fine şi petrecea în fiecare zi cu mare fast; 20 la poarta lui zăcea un sărac cu numele de Lazăr, plin de bube: 21 el ar fi dorit să se sature cu ceea ce cădea de pe masa bogatului. Ba, mai mult, veneau şi câinii să-i lingă bubele. 22 A murit săracul şi a fost dus de îngeri în sânul lui Abraham. A murit şi bogatul şi a fost îngropat. 23 Pe când se chinuia în iad, şi-a ridicat ochii şi l-a văzut pe Abraham şi pe Lazăr în sânul lui 24 şi, strigând, a zis: «Părinte Abraham, îndură-te de mine şi trimite-l pe Lazăr ca să-şi înmoaie vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinui cumplit în flăcările acestea!» 25 Însă Abraham i-a spus: «Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune în timpul vieţii tale, după cum Lazăr, cele rele! Acum însă el este aici mângâiat, tu însă suferi. 26 Şi, pe lângă toate acestea, între noi şi voi este o mare prăpastie, încât cei care ar vrea să treacă de aici la voi să nu poată, şi nici de acolo să treacă la noi». 27 El a zis: «Atunci, te rog, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, 28 căci am cinci fraţi, ca să-i prevină, nu cumva să ajungă şi ei în acest loc de chin!» 29Dar Abraham i-a spus: «Îi au pe Moise şi pe Profeţi: să asculte de ei!» 30 El însă a zis: «Nu, părinte Abraham, dar dacă unul dintre morţi ar veni la ei, s-ar converti». 31 I-a răspuns: «Dacă nu ascultă de Moise şi Profeţi, chiar dacă ar învia cineva din morţi, nu se vor convinge»".

 

Această parabolă, de fapt, revelează starea, mereu actuală, a lumii în are trăim. Viaţa acestor două persoane pare să fie pe două drumuri paralele. Uşa casei bogatului este mereu închisă pentru cel sărac, care zace acolo afară, căutând să mănânce ce prisoseşte de pe masa bogatului. Acesta se îmbracă în haine luxoase, în timp ce Lazăr este acoperit de răni; bogatul în fiecare zi benchetuieşte copios, în timp ce Lazăr moare de foame. Lazăr reprezintă bine strigătul silenţios al săracilor din toate timpurile şi contradicţia unei lumi în care imense bogăţii şi resurse sunt în mâinile câtorva.

 

Bogatul îl ignoră pe Lazăr! Dar, a-l ignora pe cel sărac înseamnă a-l dispreţui pe Dumnezeu! Există un amănunt în parabolă care trebuie observat: bogatul nu are un nume, ci numai adjectivul: "bogatul"; în cel numele săracului este repetat de cinci ori, şi "Lazăr" înseamnă "Dumnezeu ajută". Lazăr, care zace în faţa uşii, este o atenţionare vie adresată celui bogat pentru a-şi aminti de Dumnezeu, însă bogatul nu primeşte această atenţionare. De aceea va fi condamnat nu pentru bogăţiile sale, ci pentru că a fost incapabil să simtă milă faţă de Lazăr şi să-l ajute. Bogatul cunoştea Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu l-a lăsat să intre în inimă, nu l-a ascultat, de aceea a fost incapabil să deschidă ochii şi să aibă milă de cel sărac. Niciun mesager şi niciun mesaj nu-i vor putea înlocui pe săracii pe care-i întâlnim pe drum, pentru că în ei ne vine în întâmpinare însuşi Isus: "Tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut" (Mt 25,40), spune Isus.

 

Milostivirea lui Dumnezeu faţă de noi este legată de milostivirea noastră faţă de aproapele; când lipseşte aceasta inima noastră este închisă şi Dumnezeu nu poate intra. Dacă eu nu deschid larg uşa inimii mele pentru cel sărac, acea uşă rămâne închisă. Şi pentru Dumnezeu. Dacă, în schimb îmi deschid inima faţă de cel care este în orice fel de nevoie, atunci binele pe care îl fac este o „investiţie” pentru veşnicie. Viaţa veşnică depinde de gesturile pe care le fac pe pământ.

 

 

Pr. Felix Roca

19 Septembrie 2016
Evaluaţi acest articol
(2 voturi)

De la 8 decembrie 2015, când ni s-a deschis Poarta Sfântă a Anului Milostivirii Divine, am avut posibilitatea să medităm profund şi să trăim zi de zi, cu seosebită bucurie şi recunoştinţă, nemărginita iubire milostivă a lui Dumnezeu. Totodată, am avut nenumărate ocazii de a săvârşi noi înşine, după exemplul şi din porunca Tatălui ceresc, fapte de milostenie atât trupească precum şi sufletească.

Dumnezeu, sfinţenia însăşi, vrea ca şi noi, toţi oamenii, să fim sfinţi, asemenea lui. De aceea ne-dat porunca atoatecuprinzătoare: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele ca pe tine însuţi” (Lc.10,27). Cu alte cuvinte, a urma consecvent busola care ne indică iubirea milostivă a lui Dumnezeu.

Sfânta şi dumnezeiasca liturghie a duminicii a 25-a de peste An C, ne ajută să urmăm cu atenţie acul busolei care, aşa cum citim în textul evanghelic (Lc.16,10-13): „Niici un servitor nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau îl va urî pe unul şi-l va iubi pe celălalt, sau va ţine la unul, şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi mamonei”(v.13). Avertizarea este clară; Dumnezeu, creatorul, părintele milolstivirii divine are tot dreptul de a fi recunoscut, adorat şi ascultat ca stăpân absolut a tot ce a creat. Noi, toţi oamenii, suntem creaturile sale favorite. Celelalte creaturi, toate sunt date omului spre folosire: „I-ai dat în stăpânire toate lucrările mânilor tale; toate le-ai pus la picioarele lui: oile şi boii laolaltă, precum şi fiarele câmpului, păsările cerului şi peştii mării, tot ce străbate căile apelor. Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele tău pe tot pământul!” ( Ps.8,7-10).

Aşadar, toate bunurile create sunt date omului spre administrare, folosire, dar nicidecum pentru idolatrizare, cum s-a văzut şi se vede încă În cartea Deuteronomului, versetele 15-16, stă scris: „ Să nu-ţi faci chip cioplit ca să te închini lui!”. Prin ,”chip cioplit” se înţelege orice creatură. De asemenea, scris este:”Pe Domnul Dumnezeul tău îl vei adora şi numai lui îi vei sluji” ( Mt.4,10 ).

 În repetate rânduri, dumnezeiescul învăţător, Isus, ne atrage atenţia asupra chemării noastre de a preţui cum se cuvine valorile spirituale dar şi pe cele materiale pe care să le administrăm cu înţelepciune, să căutăm mai întâi împărăţia cerului, respectând pe văduvă şi pe orfan, venindu-le în ajutor, lor, şi tuturor celor în dificultate, gândindu-ne la el, Isus, prezent în fiecare din semenii noştri care sunt creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Acumularea de bunuri materiale cu lăcomie, cu egoism, de multe ori prin înşelătorie, este taxată de Isus ca nebunie şi nedreptate faţă de ceilalţi care se zbat în mizerie. Judecarea lor va fi pe măsură.

De ce tâta învrăjbire, suferinţă, războaie, în decursul istoriei omenirii, chiar şi în zilele noastre? Fără îndoială, din cuza distribuirii incorecte a bunurilor date de atotputernicul Dumnezeu lumii, precum şi din cauza abuzurilor uriaşe  săvârşite de unii.

Apostolul neamurilor, sfântul Paul, în prima scrisoare către ucenicul său, Timotei (2,1-8), lectura a doua a acestei duminici, face un apel valabil pentru toţi, din toate timpurile şi locurile:”Îndemn înainte de toate, să se facă cereri, rugăciuni , mijlociri şi mulţumiri pentru toţi oamenii, pentru regi şi pentru toţi cei ce se sunt la conducere, ca să ducem o viaţă paşnică ţi liniştită, cu toată evlavia şi demnitatea. Acest lucru este bun şi plăcut înaintea lui Dumnezeu, mântuitorul nostru care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască  şi să ajungă la cunoaşterea adevărului”(v.1-4).

Ne rugăm împreună cu fraţii şi surorile noastre de pretutindeni:

„Părinte sfânt, tu ne-ai creat pentru tine. Fă-ne să alegem corect între realităţile pur materiale şi valorile spiritului; atunci, realităţile pământului nu vor msi fi pentru noi motive de luptă, ci ocazie de a trăi în solidaritate şi prietenie cu ceilalţi. Aşa te rugăm, prin Cristos, Domnul nostru. Amin”.

 

                                                                                    P.A.Despinescu

Calendar

« Noiembrie 2017 »
Lun Marţi Mie Joi Vin Sâm Dum
    1 2 3 4 5
6 7 8 9 10 11 12
13 14 15 16 17 18 19
20 21 22 23 24 25 26
27 28 29 30