Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

„Ce i-ar folosi omului de-ar câştiga lumea întreagă, dacă şi-ar pierde sufletul?” (Mt.16,26).

Oricine îşi poate da seama  cât de scurtă şi nesigură este viaţa omului pe pământ. Oricât de chibzuit ar folosi cineva bunurile care îi sunt la dispoziţie, oricât s-ar îngriji de sănătate. „obştescul sfârşit” este partea fiecăruia: comoara dăinuirii, sufletul, părăseşte elementul material al fiinţei umane. Înzestrat cu darul nemuririi, e de la sine înţeles că sufletul are prioritate în compozitul uman. Pentru conştientizarea acestei realităţi, Dumnezeu, prin întruparea Fiului, se adresează omului, capodoperă a creaţiei”, în multe şi diferite feluri.

Sfânta liturghie a cuvântului din această duminică ne oferă spre meditare şi însuşire texte sacre ale înţelepciunii divine.

Sfântul apostol şi evanghelist Matei ne relatează (16,21-27) cele spuse de Isus cu privire la răscumpărarea omenirii din robia păcatului, prin suferinţa şi moartea sa pe cruce; cuvinte grele pentru Petru, omul, care nu-şi poate imagina ca acela pe care, cu inspiraţie de sus, tocmai îl recunoscuse drept „Fiul Dumnezeului celui viu”, să aibă o soartă atât de tragică. Pentru a-i descchide  „ochii spiritului”, Isus îi adresează cuvinte „dure”: „ Mergi în urma mea, Satană! Tu eşti o piatră de poticnire pentru mine, pentru că nu te gândeşti la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor”(v.23). Cu această lecţie dată lui Petru, de fapt, Isus deschide orizontul pentrtu toţi cei care vor binevoi să meargă pe urma lui, acceptând „să renunţe la sine, (la ataşarea de păcat) , să-şi ia crucea şi să mă urmeze!”(v.24b). Pentru fericirea supremă, se merită!

În scrisoarea sa către romani, (12,1-2), sfântul apostol Paul, pentru îndrumarea fiilor săi sufleteşti în adevărata viaţă spirituală, creştină, le cere o luminoasă, dârză şi statornică stpânire de sine: „Vă îndemn, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să vă oferiţi trupurile voastre ca jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu: acesta este cultul vostru spiritual. Nu vă conformaţi lumii acesteia, ci schimbaţi-vă prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi bine care este voinţa lui Dumnezeu, ce este bun, ce este plăcut, ce este desăvârşit!”.

„Dumnezeule al puterilor, de la care vine tot darul desăvârşit, sădeşte în inimile noastre iubirea faţă de numele tău; uneşte-ne tot mai strâns cu tine spre a hrăni în noi ceea ce este bun, şi veghează cu grijă, ca să păstrezi ce ai sădit în noi. Prin Cristos, Domnul nostru. Amin”.

                                                                        P.A.Despinescu          

 

           

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

      Duminica a 18-a de peste An / A.2017

      „Acesta este Fiul meu cel iubit în care este mulţumirea mea;

        ascultaţi de el!”.

Sărbătoarea Schimbării la Faţă a Domnului nostru Isus Cristos, cu dată fixă, 6 august, o dată la 7 ani este în zi de duminică, şi are prioritate faţă de duminica respectivă de peste An. Aşa este şi în acest an.

Episodul acesta dumnezeiesc este relatat de către toţi cei trei evanghelişti sinoptici, anul acesta de către sfântul apostol şi evanghelist Matei ( 17, 1b-9 ).

Isus străbătuse deja Galileea învăţând şi săvârşind semne minunate în sprjinul misiunii sale în lume. Se îndrepta spre Iudeea şi Ierusalim, ultima etapă a activităţii sale de evanghelizare, înainte de a fi arestat, schingiuit şi răstignit, iar după trei zile să învie glorios.

Învăţătorul tocmai le spusese ucenicilor despre condiţiile urmării sale: lepădarea de sine şi purtarea crucii. Le-a spus şi despre suferinţele sale, despre moartea şi învierea sa. Ataşamentul ucenicilor faţă de învăţătorul lor excepţional, pe care Petru, inspirat de Duhul Sfânt, îl recunoaşte ca „Fiul Dumnezeului celui viu” (Mt.17,16), îi determina să nu poată înţelege drramatismul cuvintelor lui Isus.

Pentru a-i a-i preveni cu privire la „scandalul crucii”, Isus, luând cu sine pe Petru. pe Iacob şi pe Ioan, fratele lui, i-a dus  deoparte pe un munte înalt”, (v.1), unde are loc  fenomenul transfigurării, descris de evanghelist  prin cuvintele: „faţa lui a strălucit ca soarele şi hainele lui au devenit albe ca lumina”(V.2). Alături de el apar cele două mari personalităţi  din Vechiul Testament, Moise şi Ilie care vorbesc cu el. Entuziasmat de noua înfăţişare a lui Isus şi de interlocutării săi, Petru se arată dispus să facă trei colibe, câte una pentru fiecare din cei trei, ca să rămână acolo „mult şi bine!”.Totul culminează cu norul luminos care îi învăluie, şi cu glasul (Tatălui) care spune: „Acesta este Fiul meu cel iubit în care este mulţumirea mea; ascultaţi de el”! (v.5b). Copleşiţi de fenomen, cei trei discipoli „cad cu faţa la pământ şi sunt cuprinşi de o mare spaimă” (v.6b). Revenit la starea anterioară. Isus îi ridică, îi linişteşte, poruncindu-le: „Să nu spuneţi nimănui ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului nu va fi înviat din morţi”(v.9).

Acest episod dumnezeiesc este considerat ca o prevestire a slăvitei învieri a Domnului şi a tuturor acelora care îi vor fi primit şi trăit mesajul îndrumător la viaţa veşnic fericită.

Ca martor ocular la acest eveniment, Sfântul apostol Petru scrie  în a doua sa scrisoare (1,16-19): „Fraţilor, noi nu v-am făcut cunoscută puterea Domnului nostru Isus Cristos şi venirea lui pe baza unor basme bine ticluite, ci pentru că am fost martori oculari ai măreţiei lui. El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi mărire atunci cînd din partea gloriei măreţe a venit acest cuvânt: „Acesta este Fiul meu cel iubit în care este mulţumirea mea; ascultaţi de el!”.

Îţi mulţumim, sfinte Petre, principe al apostolilor din voinţa lui Cristos, pentru această mărturie. Roagă-te pentru noi, să ascultăm cu dragă inimă de tot ce ne spune  şi nouă Fiul Dumnezeului celui viu!.

„Dumnezeule , care prin slăvita Schimbare la faţă a Fiului tău unul-născut, ai întărit misterele credinţei cu mărturia legii şi a profeţilor şi ai prevestit în mod minunat desăvârşirea tainei înfierii noastre, dăruieşte-ne nouă, slujitorilor tăi, harul, ca, ascultând glasul Fiului tău preaiubit, să ne învrednicim a deveni împreună-moştenitori. El, care , fiind Dumnezeu împreună cu tine, vieţuieşte şi domneşte în unire cu Duhul Sfânt, în toţi vecii vecilor. Amin”. (Prima rugăciune (collecta) din liturghia sărbătorii).

                                                                                                                              P.A.Despinescu

 

 

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

„Îndură-te de mine, Doamne, Fiul lui David!” (Mt.15,22b)
„Doamne,ajută-mă!” (Mt.15,25b).

 

Dificultăţile ne ies în cale la tot pasul, unele mai mari decât altele. Ne străduim să le depăşim. În cele „supraomeneşti, în care amestecul satanei este evident, e numaidecât de trebuinţă să apelăm la Cel Atotputernic.

Duminica aceasta ne arată un astfel de caz, relatat de către sfântul apostol şi evanghelist Matei (15,21-28), cu privire la femeia canaaneană, din părţile Tirului şi ale Sidonului, care avea o fiică foarte „chinuită de diavol”. Auzind că „marele profet” trece pe acolo, îşi ia inima în dinţi, aleargă la el şi strigă în gura mare, disperată, după ajutor. Episodul are un caracter mesianic: „Nu am fost trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”, spune Isus (v.24). Femeia insistă: „Doamne, ajută-mă!” (v.25b). Răspunsul „profetu1ui” e descurajant: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei” (v,26). Canaaneana primeşte cu smerenie „jignirea”, dar, însufleţită de încrederea în ajutorul dumnezeiesc, dă replica dezarmantă: „Da, Doamne, dar şi căţeii mănâncă firimiturile care cad de pa masa stăpânilor lor”(v27). Deznodământul fericit vine imediat, ca model ce străbate mileniile: „Mare este ceedinţa ta, femeie! Să fie cum vrei tu!” (v.28).

Atât acest fapt, cât şi multe altele întâlnite în sfintele scripturi, confirmă universalitatea operei mântuitoare săvârşită de Domnul nostru, Isus Cristos: „Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului” (1Tim.2,4 ).

În prima lectură a acestei duminici, profetul Isaia, (56,1.6-7), prevesteşte îndurarea divină, scriind: „Păziţi judecata şi faceţi dreptatea, căci mântuirea mea este aproape să vină şi dreptatea mea să se dezvăluie! Iar pe fiii străinilor care se alipesc de Domnul ca să-i slujească, să iubească numele lui, […], îi voi face să vină la muntele meu cel sfânt, îi voi face să se bucure în casa mea de rugăciune, […], întrucât casa mea se va numi casă de rugăciune pentru toate popoarele”.

După această lectură, repetăm de patru ori, împreună cu psalmistul: „Să te laude popoarele, Dumnezeule, să te laude toate popoarele! (Ps.67,6).

În lectura a doua, din scrisoarea sfântului apostol Paul către romani (11,13-15.29-32), este evidenţiată îndurarea divină faţă de  păgâni (neamuri), încredinţată de Domnul lui Paul, ca „apostol al păgânilor”, slujire pe care o împlineşte cu toată râvna, în comparaţie cu lipsa de receptivitate a fraţilor săi de sânge, iudeii, pe care îi compătimeşte şi speră într-o ameliorare a soartei lor: „Voi duce la mântuire ( măcar) pe unii dintre ei”(v.14b).

Este evident îndemnul la preţuirea credinţei pe care ni-l adresează şi această duminică. Cât de încurajator ar fi să auzim şi noi în suflet, frate şi soră, cuvintele lui Isus: „Mare este credinţa ta!”.

Să medităm pe parcursul săptămânii a 20.a rugăciunea acesteia:

„Dumnezeule, care le-ai pregătit daruri nevăzute celor care te iubesc, revarsă în inimile noastre căldura dragostei tale, pentru ca, iubindu-te în toate şi mai presus de toate, să dobândim făgăduinţele tale care întrec orice dorinţă. Prin Isus Cristos, Domnul nostru. Amin”.

                                                                                P.A.Despinescu   

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

În fiecare zi „încredinţăm” celor de lângă noi cuvintele noastre. Noi înşine suntem copleşiţi de cuvintele pe care lumea înconjurătoare le revarsă asupra noastră. A adresa cuvinte, uneori potrivite, alteori inutile, uneori romantice, alteori violente, uneori care zidesc, alteori care dărâmă… este o acţiune care caracterizează viaţa noastră. Răsfirăm cuvintele noastre în faţa altora în speranţa că cineva le va culege, le va înţelege, le va completa sau, măcar, le va auzi. Prin toate aceste cuvinte spunem ceva despre noi, ne povestim, uneori cu teama că nimeni nu ar deschide cartea vieţii noastre.  

 Cristos răspândeşte cu generozitate cuvântul lui Dumnezeu, vorbeşte oamenilor, predică, explică, povesteşte parabole. „Parabolă” vine de la verbul grecesc „para-ballein” care înseamnă tocmai a „arunca înainte”, asemenea semănătorului care aruncă sămânţa. Cristos vorbeşte despre Dumnezeu care se dăruieşte, care se adresează omului, despre existenţa sa care vrea să aducă rod în viaţa omului. Ascultând parabola semănătorului ne întrebăm, aproape automat, ce fel de pământ suntem.

 De fapt, parabola ne spune ceva mai mult şi mai mângâietor. Ne spune că, indiferent ce fel de pământ suntem, Dumnezeu continuă să arunce în viaţa noastră sămânţa de viaţă veşnică, chiar şi cu riscul de a face risipă. Indiferent de ce fel de pământ suntem Dumnezeu ne caută, ni se încredinţează, aşteaptă cu răbdare roadele bune. Exact cum spune Cartea profetului Isaia: „Aşa cum ploaia şi zăpada coboară din ceruri şi nu se întorc acolo fără să ude pământul şi să-l facă să rodească, … la fel va fi cuvântul meu care a ieşit din gura mea: nu se va întoarce la mine în mod zadarnic, fără ca să facă ceea ce îmi place şi să aibă succesul pentru care l-am trimis.”

 Așadar, întrebarea potrivită nu se referă la ce fel de pământ suntem, ci: cât de mult vrem să primim din darurile lui Dumnezeu pentru ca viața noastră să dea rod?

 

Pr. Felix Roca

Calendar

« Noiembrie 2017 »
Lun Marţi Mie Joi Vin Sâm Dum
    1 2 3 4 5
6 7 8 9 10 11 12
13 14 15 16 17 18 19
20 21 22 23 24 25 26
27 28 29 30